x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

O minciună cu ştaif

0
Autor: Nicolae R Dărămuş 25 Iul 2010 - 00:00
O minciună cu ştaif


În urmă cu zeci de ani, revista National Geoghaphic devenise obsesie pentru mine, găsind-o în limba engleză prin bibliotecile unor prieteni umblaţi sau care îşi permiteau, cu "pile", un abonament, deloc scutit de aventurile Poştei Române.



Ţineam revista în mâini cu o veneraţie de parcă ţineam Pământul "în persoană". Îi întorceam paginile lacom, fericindu-i pe acei necunoscuţi de la "National Geographic Society" care o iniţiaseră "pentru îmbogăţirea şi răspândirea cunoştinţelor geografice", cum stă scris în caseta redacţională. Cunoştinţe geografice care, între timp, însemnaseră deopotrivă cunoaştere. Printre altele, şi ecologie.

Inevitabilul avea să lovească periodic şi în acest brand, o dată cu apariţia variantei româneşti, sub redacţia lui Cristian Lascu, priceput speolog şi fotograf, om cu intime convingeri "pro natura", animat de bune intenţii care, se ştie însă, în lipsa bunăvoinţei, tapetează copios iadul. Textul "Urşii noştri", semnat chiar de domnia sa (în februarie 2004), ilustrează din plin "inevitabilul", făcând şi dovada unui costisitor pseudocivism în care vieţuiesc, inconştient şi ferice, mulţi profesionişti şi amatori pasionaţi care, într-un fel sau altul, activează în sânul naturii. De la geologi, speologi şi alpinişti la vânători, off-road-eri şi turişti, cu toţii au convingerea că, prin simpla lor prestaţie cuminte, sunt apărători ai naturii. Despre care, musai, trebuie să şi scrie la gazetă. Or, trebuie precizat: cu toţii sunt doar consumatori de natură.

Căci a "deschide" o peşteră, a marca un traseu montan, a pitona un abrupt stâncos sau a face drumuri, cărări şi observatoare pentru "vânat" înseamnă, în primul rând, a accesibiliza habitatele sălbatice, fapt care "hic et nunc", în inevitabila Românie reală adică, înseamnă a da habitatele şi necuvântătoarele pe mâna oricui. Fiindcă - am scris-o nu o dată: inteligenţii deschid drumuri, dar proştii umblă pe ele... Aşadar, între a fi un consumator rafinat şi disciplinat de natură şi a fi un activist implicat, cu viziune, cu atitudine publică şi riscuri asumate întru ecologie, diferenţa este uriaşă.

În lumina acestor realităţi, am lecturat textul amintit, decelând, dincolo de stilul primitiv-şcolăresc, minciuni şi confuzii, din rânduri răzbătând o iresponsabilă uşurinţă cu care este tratat subiectul. Înainte de toate, despre fotografia ce înfăţişează un urs lângă un cetăţean cu haine de pădurar. Alături, textul idilic sună aşa: "Ţăranul bucovinean din imagine e mândru de prietenia cu un urs tânăr, care-l vizitează în căutare de hrană". Cititorul înţelege astfel că, în general, ţăranul român iubeşte ursul, că şi ursul îl iubeşte pe ţăranul român, între ei aflându-se o tradiţională armonie. Mai poate pricepe cititorul şi faptul că în România urşii sunt atât de numeroşi, încât astfel de instantanee prieteneşti sunt uşor de prins pe peliculă de un fotoreporter ajuns în Bucovina pentru câteva ceasuri.

Şi acum, adevărul gol-goluţ despre minciună: ursul din revistă era domesticit, fiind crescut de un bun prieten, pe nume Viorel Crăciun, şi de subsemnatul. Un ţăran bucovinean - unul stupid însă! - surprinsese ursoaica însoţită de pui într-o poiană de pe Valea Suhăi. Cu tractorul a asaltat animalele, a alungat mama, ducând acasă puii, drept "jucării la copii". Ca şi alteori, ursuleţii urmau să sfârşească la groapa de gunoi, ucişi prin neştiinţa "proprietarilor". Şi, deşi cunoşteau situaţia, nici Poliţia, nici Primăria, nici Ocolul Silvic nu au confiscat animalele. Demersurile mele pe lângă Direcţia Silvică au dus în cele din urmă la găzduirea acestora la un prieten iubitor de sălbăticiuni, pădurarul din acea fotografie.

Ursuleţii, doi la număr, blânzi şi jucăuşi, mă însoţeau în scurte plimbări în pădure şi, la acea vreme, semnalele mele asupra sorţii ursului brun au fost prezente la TVR. De acolo a aflat şi domnul Cristian Lascu de ursuleţi şi m-a căutat. La vârsta de 1 an şi jumătate, cu aprobarea "specialiştilor" silvici, ursuleţii au fost expuşi de Crăciun în iarmarocul Fălticeni, pe un ger cumplit, primind de la vizitatori, "pentru încălzire", ţigări aprinse aplicate pe limbă ori votcă. Lipsa spaţiului mă împiedică să narez tristul destin - mortal chiar - al acestor nefericiţi. Dacă era cinstit, cam asta trebuia să scrie domnul Cristian Lascu în National Geographic, fiindcă ştia istoria de la mine.

Din text mai aflăm că ursul "nu e numai un carnivor păgubitor, ci şi erou de basme şi ritualuri" etc. Autorul pare a nu şti că ursul nu e carnivor, ci omnivor şi nici faptul că pagubele sunt rezultatul invaziei antropice, soldate cu restrângerea şi sărăcirea în hrană a habitatului. Iar formularea citată mai arăta că dl Lascu rămăsese la ideea că animalele se împart în folositoare şi dăunătoare, sublinierea "carnivor dăunător" alimentând teza vânării urşilor, agreată de toate guvernele, populate cu vânători şi vânzători de urşi.
Citeşte mai multe despre:   special,   observator,   ecofabule

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de