O modesta propunere pentru primari

Toti prietenii mei - oameni seriosi, din lumea culturala - ma tachineaza pentru faimoasa mea inclinatie pentru jocurile pe computer. „Cum, tu, un autor cu pretentii de profunzime, ditamai universitarul, te joci ca un copil, in loc sa stai in biblioteca sau sa mergi la intruniri, sa participi la viata civica…"

Dar sustin ca nu-mi pierd totusi vremea cu aceste jocuri. Am invatat mult din ele. Ele sunt, in primul rand, un univers intreg atat ca diversitate, cat si ca valoare. Cele mai bune dintre ele iti descatuseaza fantezia si-ti pun mintea la-ncercare la fel de intens ca o grea problema de trigonometrie. Altele sunt nelinistitoare si sumbre. Ce e mai bun si ce e mai rau in oameni, tandretea si agresivitatea, sunt aici extreme: bucurie pura, copilareasca, pe de-o parte, sange si oroare pe cealalta.

Multe dintre aceste jocuri ar putea fi foarte bune teste psihologice. In cursul lor treci prin situatii-limita, de care de obicei esti ferit in viata. Cei mai multi oameni se considera buni pentru ca n-au fost inca pusi cu adevarat la-ncercare. Dar poti ajunge sa afli ce zace-n tine raspunzand la anumite intrebari etico-psihologice de tipul „ce-ai face daca…?". Raskolnikov a aflat ca-n el zace un ucigas transand dilema: ce-ai face daca ar trebui sa omori o batrana nemernica, stiind ca asta iti va deschide drumul spre bogatie si faima? Intrebarea studentului petersburghez are si variante: ce-ai face daca ai sti ca primesti un milion de dolari cu conditia ca, apasand pe-un buton, sa moara un necunoscut din Australia? Sau: ai ucide-n fasa un copilas daca ai afla ca el va deveni un criminal de talia lui Hitler? Sau: daca dintr-un incendiu ai putea scoate doar un lucru, ce ai scoate: un copil sau o opera de arta unicat, de o inestimabila valoare? Etc., etc. Un cunoscut al meu, om foarte credincios, a fost pus, intr-un joc pe computer, in fata situatiei de a darama o biserica. A constatat atunci, cu uimire, ca stia inca prea putine despre el insusi. Necesitatea strategica a jocului l-a facut sa distruga biserica fara sa clipeasca, asa cum, probabil, ar fi facut-o si-n realitate… Abia dupa ce a-nchis computerul, amicul meu a inceput sa simta remuscarile de rigoare: „Daca am fost pus la-ncercare chiar in clipa aceea? Daca mantuirea mea a atarnat de alegerea mea de atunci?".

Jocuri minunate sunt cele de simulare, de tipul „SimCity" sau „Tycoon", in care construiesti orase, mijloace de transport, chiar sisteme economice-ntregi. Nici un primar, cred eu, n-ar trebui sa fie instalat in functie inainte sa treaca testul jocului „SimCity". Ar trebui lasati sa-si puna acolo-n aplicare ideile aberante despre gestionarea unui oras, inainte sa ne nenoroceasca pe noi. Ar vedea acolo cum moare un oras din cauza nepriceperii, a carpacelii, a coruptiei consilierilor locali. Inainte sa apara gropile-n asfaltul nostru, ar vedea cum apar ele pe ecran, cum mananca soselele ca o cangrena daca departamentul de intretinere a infrastructurii nu-si face datoria. La primele mele contacte cu „SimCity" vedeam cu jale cum mi se duceau orasele de rapa din lipsa de apa, de salubrizare, din faptul ca uitam sa ma sfatuiesc cu expertii. Cu timpul, am devenit insa un bun primar in lumea virtuala si nu pot spune cat de mandru sunt cand imi apare (foarte rar) pe ecran inscriptia: „Cetatenii sunt foarte multumiti de tine".

Si mai inveti ceva din astfel de jocuri. Si anume ca este inspaimantator de greu sa te descurci cu un buget mic. Ca-n legile lui Murphy, ce merge rau tinde sa mearga tot mai rau. O piata mica tinde sa se micsoreze si mai mult, un oras sarac tinde sa devina si mai sarac. Pentru ca peste tot apar cercuri vicioase. Turismul nostru, de pilda, se urneste foarte greu si datorita unei astfel de bucle perverse: nu vin turisti straini pentru ca infrastructura hoteliera e invechita, dar ea nu poate fi renovata pentru ca nu vin turisti straini aducatori de capital… Toate acestea sunt evidente la scara mica a jocurilor de simulare strategica.

Asa se face ca, de multe ori, ii las pe amicii mei, intelectualii de elita, sa puna tara la cale la intrunirile lor, pe cand eu inchid usa biroului si ma asez la postul meu de comanda, comod si fascinant ca o carlinga de avion, ca sa-ncep un nou vis cu ochii deschisi in care, ca in „Brazil", sa nu-mi mai tarasc bocancii plini de noroi prin realitate, ci sa plutesc, inaripat, intr-o zare de aur…