O nouă criză în care România cade prost

Cu puţin timp înaintea Sărbătorilor de Paşti, Guvernul a decis să scoată din rezervele de stat niscai cantităţi de grîu. Deficitul de grîu a fost astfel temporar astupat şi scumpirile au fost blocate.

Cu puţin timp înaintea Sărbătorilor de Paşti, Guvernul a decis să scoată din rezervele de stat niscai cantităţi de grîu. Deficitul de grîu a fost astfel temporar astupat şi scumpirile au fost blocate. Asta pînă în Paşti! După aceea vom vedea! Problema reală este alta. Şi în nici un caz aceea dacă scumpirile interveneau pînă la Paşti sau vor interveni după Paşti!

Adevărata problemă este că o criză alimentară dramatică a izbucnit pe plan mondial şi România este extrem de prost situată în contextul acestei izbucniri. De fapt, criza alimentară mondială există de mult, poate dintotdeauna! Au existat dintotdeauna pe plan mondial imense nevoi alimentare neacoperite. Numai că pînă acum neacoperirea nu se referea la nivelul cererii insolvabile, ci doar la nivelul nevoilor. Piaţa mondială agroalimentară putea fi descrisă foarte simplu de formula “cei ce aveau nevoie n-aveau bani, iar cei ce aveau bani n-aveau nevoie!”. Ceea ce s-a întîmplat nou este faptul că o parte dintre cei care aveau nevoie şi n-aveau bani au ajuns să deţină bani şi au transformat o parte din nevoi în cerere solvabilă. Este vorba îndeosebi de China, dar şi de India şi cîteva alte ţări producătoare şi exportatoare de petrol şi alte materii prime, graţie fie succeselor economice obţinute, fie creşterii puternice a preţurilor la ţiţei şi materii prime. Pe piaţa agroalimentară mondială se constată că oferta (producţia) nu acoperă cererea şi, ca urmare, preţurile au irumpt, îndeosebi la cereale. Mai mult, se constată că nu există suficiente nave care să trasnporte transoceanic noile cantităţi de cereale solicitate, preţul în creştere al transportului adăugîndu-se celui în săgeată al cerealelor. Ca mai întotdeauna, România pică extrem de prost în context. După vorba veche din bătrîni: unde-i bine nu-i de mine, unde-i rău, hop şi eu! Decăderea agriculturii româneşti, îndeosebi în axa sa pe care o constituie culturile de cîmp, s-a desăvîrşit în ultimii ani, iar seceta a semnat actul de deces. A fi importator în noua situaţie este extrem de costisitor. A fi importator cînd aveai toate condiţiile să fii exportator – cazul României –  înseamnă mai rău! Ca într-o altă vorbă populară: “După moarte, şi-o ruşine!”. Nu ştim ce vreme ne va da Dumnezeu pentru grîu anul acesta, dar pînă cînd noua recoltă se va afla în hambare va mai trece timp şi, de îndată ce se va ieşi de sub zodia Paştilor, preţul pîinii va încolţi serios şi inevitabil!

Este lesne de presupus ce creşteri de preţuri vor fi în cazul în care şi anul 2008 va fi secetos, chiar dacă nu neapărat ca 2007. Dacă Dumnezeu se va milostivi şi recolta de grîu va fi bună, vor avea grijă însă angrosiştii şi intermediarii să-şi umple buzunarele pe seama producătorilor, îndeosebi pe seama celor mici, bieţii ţărani, cărora li se vor oferi preţuri derizorii sub pretextele mereu cîntate în astfel de ocazii, precum oferta supraabundentă sau absenţa spaţiilor de depozitare, deşi în noua situaţie agroalimentară mondială s-ar avea unde să se exporte. Ceea ce se va şi face eventual, dar fără ca producătorii să se aleagă şi ei cu ceva!

Aşa că premierul Tăriceanu – care reprezintă un partid liberal –, în loc să ceară Consiliului Concurenţei să cerceteze existenţa unor presupuse carteluri asupra preţurilor între procesatorii din panificaţie, mai bine ar fi luat de urgenţă măsurile necesare, chiar punitive dacă este nevoie, pentru a se organiza în sfîrşit o adevărată piaţă a grîului în România, care lipseşte şi după 18 ani de pretinsă economie de piaţă şi care, cu o bursă ca ax al acestei pieţe, ar oferi preţuri reale, în funcţie de cerere şi ofertă, pe care să se poată baza relaţiile dintre producători, intermediari şi consumatori.