x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

„O nouă fiinţă iese azi din casă”

0
Autor: Maria Timuc 12 Ian 2011 - 20:35

Aveam 24 de ani şi tocmai mă mu­ta­sem dintr-o locuinţă închiriată în alta. Era miezul nopţii şi, când am intrat în patul în care urma să dorm pentru pri­ma oară, mi-am dat seama că nu aveam pernă! Pur şi simplu, nu aveam nici măcar pernă. Eram după o des­păr­ţire, pe care o alesesem fără dubii, aşa încât abandonasem toate lu­cru­rile, dar mai ales cărţile pe care le cum­părasem din adolescenţă cu ma­re trudă şi poeziile pe care le scri­se­sem până atunci.

La celelalte lucruri nu mă gândisem până-n seara în care am avut revelaţia că mă mutam dintr-o casă în alta şi aveam doar o pun­guţă cu lucruri de schimb şi un co­pil mic. Singura mea certitudine atunci era slujba de la Evenimentul Zi­lei. În rest, totul era incertitudine, ne­linişte, singurătate şi debusolare. Lipsa pernei a trezit în mintea mea un şi­rag de adu­ceri-aminte. Gândurile şi trăirile interioare pregnante pe care le avusesem în­că din copilărie s-au ivit în conş­tiin­ţă şi, în paralel, experienţele de viaţă care le confirmau. În­tâi fuseseră trăirile, unele frumoase, al­tele pline de suferinţă, şi apoi fuse­se­ră întâmplările. Apoi, perioadele de profundă deprimare se suprapu­neau cu cele mai rele întâmplări de via­ţă.

„Gândurile tale ţi-au creat realita­tea”, îmi spunea ceva din mine. Fu­mam într-o singurătate voluptuoasă şi înţelegeam cu întreaga fiinţă că, dacă vreau să ies din dezastrul în care mă adusesem, trebuia să schimb mo­dul meu de a gândi. Am decis în seara aceea să ies din casă în ziua ur­mă­toare ca o fiinţă nouă. Mi-am scris într-un jurnal cum avea să fie „noua EU”. În locul tristeţii adânci care-mi ieşea din privire, să aşez un zâmbet frumos. În loc să pretind că nimeni nu mă plăcea, să fiu prima care admiră şi observă lucrurile plăcute la alţii. În loc să spun că nu am prieteni, să fiu prima care dovedeşte prietenie. În loc să afişez o faţă mohorâtă şi să mă prefac că nu văd oamenii care trec pe lângă mine, mi-am spus că ar fi fost mai bine să mă deschid, să pun o în­trebare, să fiu prima care spune „bu­nă ziua” şi întotdeauna să spun „mul­ţumesc”! Am decis să „las lu­crurile pierdute” în trecut, oricât de le­gată eram de ele sufleteşte. „Voi scrie alte poezii şi voi face alte lu­cruri”, am gândit şi – prin aceasta – am păşit într-o stare energetică nouă şi într-o experienţă interioară şi exterioară diferită.

Chiar din prima zi în care am ieşit în lume zâmbind, am constatat cu ui­mire că ceilalţi îmi răspundeau zâmbind. Cât eram de deschisă eu, atât erau deschişi şi alţii. Lumea modificată a gândurilor şi a sentimentelor mele modifica lumea exterioară. În acea perioadă am recitit Biblia şi nişte „ochi de lumină”, care s-au trezit în mine, au citit în aceleaşi cuvinte alte şi minunate înţelesuri. Viaţa mă ui­mea continuu, oamenii mi se păreau mai buni şi mai frumoşi, situaţiile şi întâmplările existenţei mă tulburau adesea printr-o uluitoare sincronici­tate. Sigur că viaţa mi-a adus noi şi noi urcuşuri şi mari coborâşuri. Mari suferinţi, pierderi şi provocări au trecut prin mine şi peste mine, dar în­ţe­legerea faptului că nu, „nu sunt doar o moleculă de carbon”, cum mi-a spus într-o zi un doctor despre fiinţa umană, m-a dus pe un drum al cău­tării de sine, spre nevoia de a înţelege ce sunt, cine sunt şi ce rost am pe lume.

Cred cu toată fiinţa că nu suntem doar molecule de carbon, cred că sentimentele noastre nu sunt doar re­flecţia unor combinaţii întâm­plă­toa­re de substanţe chimice, cât faptul că spiritul animă toate formele, toate substanţele şi întreaga existenţă. Cred că suntem fiinţe spirituale, care au o aven­tură – numită „existenţă” – într-un corp fizic. Cred că această fiin­­ţă spirituală zâmbeşte sau plânge în noi, ca o consecinţă a alegerii noastre de a zâmbi sau a plânge. Ceea ce ale­gem noi este îngăduit, încuviinţat şi ma­ni­festat, iar pentru mine întreba­rea este: „Ce alegem?”. Ce vrem, de fapt? Ce alegere ne poate ajuta să ie­şim din deprimările inerente condiţiei uma­ne? Ce alegeri ne pot sprijini în de­mer­sul nostru de a iubi, a înţelege şi a trăi viaţa, înţelegând că chipul ei de­­vine – nu în totalitate, căci şi cei din jurul nostru creează şi ne pot de­ter­­mina în multe privinţe, dar în păr­ţile sale esenţiale – chipul minţii şi al sentimentelor noastre? A ne întoarce pri­virea către felul în care gândim lu­mea, conştienţi de faptul că ea poate de­veni o reflecţie a acestor gânduri, în­seamnă a privi cauzele, a le înţelege şi a le recunoaşte în noi. Iar asta ne aju­tă să dăm vina mai puţin pe alţii pen­tru ce ni se întâmplă şi să trăim mai responsabil, gândind responsa­bil.

 P.S.: Răspund prin acest articol acelora care se întreabă la ce folo­seş­te ceea ce scriu. Cândva mi-a fo­losit mie însămi să găsesc „scrieri ase­mănătoare” şi de aceea cred şi sper că le foloseşte şi altora.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de