x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

O posibilă presiune asupra instituţiilor

0
Autor: Ion Cristoiu 09 Ian 2008 - 00:00

În condiţiile democraţiei neconsolidate de la noi, instituţiile statului de drept, de la Parchet până la Serviciile secrete, şi mogulii de presă ştiu că, indiferent de rezultatele celor două scrutine, vor mai avea de-a face cu un Traian Băsescu în plinătatea puterii.



În 2003, când s-a purces la revizuirea Constituţiei din 1991, s-a introdus un mandat prezidenţial de cinci ani, sub motivul că decalarea scrutinului pentru Parlament de cel pentru Cotroceni va da electoratului posibilitatea de a alege un partid fără a mai fi influenţat de un singur om. Făuritorii Constituţiei revizuite n-au prevăzut însă că la Cotroceni va ajunge Traian Băsescu. Dacă ar fi avut, fie şi o clipă, imaginea anului electoral 2008, mai mult ca sigur ar fi renunţat la această prevedere. Pentru că, aşa cum se anunţă deja anul electoral 2008, parlamentarele vor sta sub influenţa unui singur om mai mult ca niciodată în ultimii douăzeci de ani. E suficient, din acest punct de vedere, să raportăm 2008 la anii electorali anteriori.


Dată fiind înscrierea în campania prezidenţială (Ion Iliescu în 1992 şi în 1996) sau finele de şedere la Cotroceni (Emil Constantinescu în 2000 şi Ion Iliescu în 2004), pentru preşedinţii de până acum câştigarea parlamentarelor de către partidele lor n-a fost o chestiune de viaţă şi de moarte. În primul rând, pentru că, în calitate de candidaţi, ei aveau interesul ca partidele să-i sprijine în campanie. Când au fost preşedinţi, la fine de mandat au fost chiar dispuşi ca partidele lor să piardă alegerile parlamentare. Nu de alta, dar nu-i prea încânta succesul altor fruntaşi ai partidelor.


În al doilea rând, România nu cunoscuse până atunci o situaţie precum cea din ultimii trei ani. Situaţia în care preşedintele s-a aflat în conflict deschis cu partidul de la guvernare. În consecinţă, candidaţii la preşedinţie nu realizau că un şef de stat, în condiţiile Constituţiei noastre, nu poate face aproape nimic dacă n-are şi majoritatea în Parlament. Ultimii trei ani l-au convins pe Traian Băsescu de un adevăr: dacă nu deţine majoritatea în Parlament, nu numai că ambiţiile sale dictatoriale nu se vor împlini, dar, mai mult, că nu va mai putea avea un al doilea mandat. Conştiinţa acestui adevăr a dus la o premieră în istoria noastră postdecembristă: apariţia unui partid prezidenţial.


PD-L, pentru că despre el este vorba, nu e un partid precum PDSR pentru Ion Iliescu sau CDR pentru Emil Constantinescu. Aminteşte mai degrabă de FSN-ul anilor 1990-1991 pentru Ion Iliescu. E un partid care îl are drept lider absolute, recunoscut public pe Traian Băsescu. E un partid care ascultă de Traian Băsescu mai ceva ca o pedală de frână de talpa şoferului. Câştigarea majorităţii parlamentare absolute de către acest partid e astfel o chestiune de viaţă şi de moarte pentru Traian Băsescu. Desigur, dacă PD-L obţine majoritatea absolută în Parlament nu e sigur sută-n sută că liderul partidului, indiferent că se va numi Emil Boc sau Theodor Stolojan, nu va avea puseuri de independenţă faţă de Cotroceni. Până atunci, însă, Traian Băsescu şi-a făcut din câştigarea parlamentarelor de către PD-L obiectivul numărul unu al vieţii şi activităţii sale în 2008. Aceasta înseamnă că întreaga viaţă politică a României din 2008 va sta sub semnul bătăliei crâncene duse de Traian Băsescu pentru ca PD-L să învingă la locale şi parlamentare. Pentru aceasta, preşedintele va sacrifica totul: de la stabilitatea politică internă minimă până la politica externă a ţării.


Decalarea prezidenţialelor de parlamentare impune o situaţie nouă în ce priveşte puterea preşedintelui. În 1992 şi 1996, preşedintele în exerciţiu se afla la finele mandatului. Chiar dacă participa la bătălia pentru un nou mandat, el era privit de principalele instituţii ale statului de drept ca un preşedinte care putea să nu fie reales. În cazul 2000 şi 2004, Emil Constantinescu anunţase că nu va mai participa la scrutin, iar Ion Iliescu îşi încheia din punct de vedere constituţional mandatul.


În 1992, 1996, 2000 şi 2004, instituţiile statului de drept, dar şi patronii de presă au văzut în preşedinte un politician fără prea mare putere. În 2008, Traian Băsescu va mai avea un an de mandat. În condiţiile democraţiei neconsolidate de la noi, instituţiile statului de drept, de la Parchet până la Serviciile secrete, şi mogulii de presă ştiu că, indiferent de rezultatele celor două scrutine, vor mai avea de-a face cu un Traian Băsescu în plinătatea puterii. Vor rezista instituţiile statului de drept şi presa extraordinarei presiuni exercitate de preşedinte asupra lor pentru a-i deveni instrumente docile în câştigarea localelor şi parlamentarelor de către PD-L? De răspunsul la această întrebare depinde însăşi soarta democraţiei româneşti.
Citeşte mai multe despre:   basescu,   traian,   editorial,   ion

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de