O poveste cu deportaţi

Nici nu se terminase bine războiul ăl din urmă, că stăpânul de la Răsărit a şi început represaliile împotriva etnicilor germani din România. Gerul cotropise ţara atunci, în ianuarie 1945. Şi sărăcia, şi frica, şi povara de a fi mereu învinşi, toate se năpustiseră asupra Valahiei în cea mai cumplită iarnă. Ocupantul întocmea listele cu proscrişi şi le trimitea în teritoriu. Sărmanii erau urcaţi în vagoanele pierzaniei şi deportaţi în Uniunea Sovietică, la resocializare. Învingătorul devenea nu doar tiran, ci şi dascăl marxist-leninist regional. “Între ei s-au aflat şi bunicii mei paterni. Tata împlinise un an şi cinci luni, exact cât are fiica mea acum. A rămas cu străbunica, aproape orfan, şi, din clipa aia, n-a mai rostit niciun cuvânt. Tocmai ce rupea primele vorbe, dar şocul despărţirii l-a amuţit. Bunica era însărcinată cu al doilea copil la plecare, însă «nu se vede», i-a zis bruta care făcea trierea. Aşa că a azvârlit-o în tren, alături de soţul ei, şi după zile întregi, au ajuns în Siberia, la o mină. Acolo a născut un băieţel, motiv pentru care administratorul lagărului a hotărât s-o expedieze acasă, împreună cu alte lăuze. Pe drum, toţi pruncuţii au pierit de foame, unul n-a scăpat! Cadavrele erau aruncate pe geam, că n-aveau unde să le îngroape. Bunica însă l-a ţinut în braţe pe-al ei, învelit în scutece, până ce trenul s-a oprit într-o gară. Acolo a săpat cu unghiile o groapă, ajutată şi de alţi creştini, şi l-a implorat pe Dumnezeu să-i păzească odorul. Ivită în prag după atâţia ani, n-a mai fost recunoscută de prichindelul fără grai, căruia, ca prin miracol, i-a revenit glasul. Nu trecuse un an şi femeia a primit ştirea că bărbatul său a suferit un accident grav şi că moartea este iminentă. S-a aşternut o tăcere grea, veştile din exilul forţat au încetat, semn că bărbatul i s-a prăpădit. Peste trei ani, bunica s-a recăsătorit, iar când purta în pântece alt rod, bunicul a venit acasă, pe neanunţate, ca un strigoi. Din păcate, nu mai era casa lui, cinci ani nu ştiuseră unul de altul, o tragedie cumplită. În cele din urmă a plecat din oraş, în altă deportare, voluntară, de această dată, distrus şi batjocorit de destin. Tot 5 ani are şi fiu-meu, de care sunt silită să mă despart şi eu, pentru a-mi executa o pedeapsă de ... 5 ani”.

Nefericita care îmi povesteşte toate astea se numeşte Monica Iacob Ridzi şi scoboară dintr-un blestem parcă perpetuu. Uneori mi se pare că graţierea cerească a dispărut şi, de aceea, n-are rost s-o mai cer. Dar, între oameni, iertarea, inclusiv cea penală, încă mai există, n-a scos-o nimeni din pravilele pământene. Numai că nu oricine poate s-o dăruiască, ci doar Suveranul. Un Suveran care ar trebui să nu uite, în primul rând, că e om.1

_________________

1În Scrisori din Rusia, Marchizul de Custine scrie că un rus se întorcea de la Petersburg la Paris, iar o femeie din ţara lui l-a întrebat : “Ce impresie v-a făcut stăpânul?”“Foarte bună”, a răspuns celălalt. “Şi omul?”, l-a iscodit ea. “Pe om nu l-am văzut”... Oare să nu mai fie la Cotroceni şi oameni ?