O ţară, două ţări

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3 La ultimul târg de carte am fost abordat pieziş, ca să nu spun grobian, de un domn intelectual, care mi-a reproşat că sunt de partea lui Băsescu. Domnul intelectual mi-a imputat ceea ce, în limbajul autogărilor şi al şoselelor, nu şi al oamenilor cu şcoală, s-ar chema o eroare politică de parcurs. În opinia dumisale, am gândit corect, până de curând, când – inexplicabil – am început să gândesc greşit. Orice ai scrie de acum înainte – m-a prevenit domnul intelectual – pe mine nu mă măi minţi: eşti cu Băsescu!

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
La ultimul târg de carte am fost abordat pieziş, ca să nu spun grobian, de un domn intelectual, care mi-a reproşat că sunt de partea lui Băsescu. Domnul intelectual mi-a imputat ceea ce, în limbajul autogărilor şi al şoselelor, nu şi al oamenilor cu şcoală, s-ar chema o eroare politică de parcurs. În opinia dumisale, am gândit corect, până de curând, când – inexplicabil – am început să gândesc greşit. Orice ai scrie de acum înainte – m-a prevenit domnul intelectual – pe mine nu mă măi minţi: eşti cu Băsescu!


De foarte mulţi ani, în politică, nu mai sunt cu nimeni. Dacă e vorba despre a fi cu cineva, o mărturisesc fără să ezit: sunt cu familia mea, sunt cu mai mulţi medici cardiologi, sunt cu Cehov şi cu I.L. Caragiale, sunt cu o echipă de fotbal din Divizia C şi cu cantalele religioase ale lui Mozart. Sunt, de asemenea, cu o cafenea de cartier, sunt cu pictura lui Vermer van Delft, sunt cu toţi cei care îmi cumpără cărţile. Şi, fiindcă nu-s perfect, sunt, la modul exagerat, cu o căţeluşă, care stă tot timpul lângă mine când scriu.
Acum, spuneţi şi dumeavoastră, pot eu să dau toate astea pe o dragoste de un mandat pentru Băsescu sau pentru Tăriceanu?


Când declar că, înainte de orice, sunt cu familia mea, în discuţie nu intră ţara. Rămân un român oarecare, ale cărui orientări afective nu trebuie incriminate de nimeni. Iată însă că domnii Băsescu şi Tăriceanu au reuşit un lucru, pe care nu l-au reuşit nici popoarele migratoare, nici ruşii, nici iredentiştii şi nici forţele internaţionale oculte. Au creat două Românii. Locuitorii ţării lui Băsescu sunt gata oricând să se încaiere cu aceia ai României lui  Tăriceanu. Preşedintele şi premierul au, prin Constituţie, dreptul să se şi urască, să-şi dea palme, să se înjure, dar nu la vedere, în public. Aceeaşi Constituţie, care le permite să fie ce fel de oameni vor dânşii, fie şi oameni mici, ne garantează nouă, românilor, condiţia de indivizi, nu de public. România nu e un stadion, unde echipa lui Băsescu învrăjbeşte tribunele contra tribunelor lui Tăriceanu.


Domnul intelectual, care mi-a imputat că sunt cu Băsescu, a împrumutat, din nesfârşita bălăcăreală a celor doi, ura. Şi măcar de-ar ţine-o pentru el. Dar nu se simte om întreg dacă nu obţine şi de la mine un vizavi de duşmănie.


Lucrurile n-au cum să se oprească aici, fiindcă noi, cetăţenii celor două Românii, trebuie să mai îndurăm cel puţin un an odioasa dezbinare. Timp în care nu numai domnii intelectuali cu maniere de găşcari ne vor lua de guler, pentru că nu suntem cu cine trebuie, ci şi fani de-ai lui Băsescu şi de-ai lui Tăriceanu. Şi atunci, ce ne rămâne de făcut nouă, românilor, care nu suntem nici cu Băsescu şi nici cu Tăriceanu? Să ne căutăm altă ţară? Eu sunt prea bătrân ca s-o fac. Unii însă se gândesc şi la asta. Să-şi ia România personală în geamantan şi să-i lase pe Băsescu şi pe Tăriceanu să se urască, în aplauzele şi-n huiduielile Româniilor lor învrăjbite.