x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

O tradiţie fără final

0
Autor: Ana-Maria Păunescu 17 Mar 2012 - 21:00
O tradiţie fără final


De cand eram mica, ziua de 9 martie insemna miros de scortisoara, de coaja de lamaie si de lumina. Parca, macar pentru o zi, cat dura prepararea traditionalilor mucenici cu zeama, casa noastra prindea mai multa viata decat de obicei. Veneam de la scoala si aproape ca ma impiedicam de prag, ca sa ajung mai repede in bucatarie si sa verific daca sunt gata. Anul trecut, pentru prima oara, pentru ca eram departe de tara, departe de cei mai dragi dintre cei dragi, departe de obiceiurile noastre frumoase, nu am mancat mucenici, nu am simtit ca a fost 9 martie, decat atunci cand mi-am impus sa cred si in alte simboluri legate de aceasta zi, cand m-am obligat sa cred in mine si in viitorul pe care nu indrazneam sa mi-l imaginez coerent.

Anul acesta, insa, primavara m-a prins acasa, asa cum e normal, am avut mucenici, a mirosit a scortisoara, ar fi trebuit sa fiu din nou linistita, ca atunci cand eram mica si nu-mi cerea nimeni socoteala pentru ce spun sau gandesc. Pentru copilul din mine, poate ca nu exista rasplata mai mare decat acesti mucenici in zeama. Nu stiu daca asa se numesc, nici nu mai conteaza denumirile oficiale, conteaza doar ca, din fericire, unele traditii nu vor disparea niciodata. Mai exista, sigur, si mucenicii moldovenesti, aceia facuti din coca si copti la cuptor, pe care o mare doamna a vietilor noastre are grija sa ni-i prepare, tacticos si talentat, an de an, ca sa nu cumva sa avem impresia ca suntem singuri pe lume, ca nu avem de cine sa ne agatam cand ni se par inutile toate, de la sperante, pana la planuri.

Primavara, martie, mucenici. Trei cuvinte aproape sinonime, trei imagini pe care le port in minte mereu, desi, daca ma gandesc bine, trebuie sa recunosc ca intotdeauna am iubit mai mult iarna decat primavara, am iubit albul, gerul care ne mai amorteste din priviri, din doruri, din necazuri. Nu e gresit sa credem in traditii, nu e semn de slabiciune sa ne recunoastem dragul de anumite zile ale anului, care ne aduc in minte amintiri frumoase. Nu am fi nici mai puternici, nici mai inteligenti, daca am respinge frumusetea primaverii si a simbolurilor pe care le ascunde, daca nu ne-am lasa cuceriti macar de una din dupa-amiezele insorite si discrete ale acestui anotimp, ci am fi doar mai tristi, mai lipsiti de aparare, mai singuri.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de