O viaţă la PET

Trăiesc, alături de alţii, o viaţă la PET. Aşa cum se bea o bere la PET. Prietenii mei - vorba unei reclame - ştiu de ce. Sunt sigur că ei înţeleg perfect, din prima, care e chestiunea în discuţie, fără să mai aibă nevoie de detalii.

Trăiesc o viaţă la PET exact aşa cum se bea o bere la PET. Împreună cu prietenii, acasă în general, uneori "la iarbă verde", tot într-un cerc restrâns, al încrederii. Berea la PET nu o poţi bea în public. E ruşine. La un restaurant, la o terasă, nici nu-ţi trece prin cap să comanzi bere la PET. Nu. Comanzi bere la sticlă de zero virgulă cincizeci, la doză sau, dacă vrei să te dai şmecher, ceea ce arareori este cazul în rândul băutorilor de bere la PET, ceri la sticlă de zero virgulă treizeci şi trei. Da' te dai de gol! Ştii cum?! Pentru că bei multă. Comanzi la sticle de alea "finescu", pentru oameni subţiri, ca apucatu' până când se adună tot de-o bere la PET de căciulă.

Berea la PET are nişte caracteristici fundamentale. Nu ocupă mult spaţiu. O poţi transporta mult mai comod decât patru sau cinci sticle de jumătate. Nu le sare in ochi vecinilor. Nu face zgomotul pe care l-ar face sticlele ciocnindu-se între ele. Dar, înainte de toate!, e foarte-foarte ieftină. Ceea ce atrage prieteni în jurul ei. Care nu-şi mai fac probleme în legătură cu banii. Asta are darul de a destinde instantaneu atmosfera. Pentru că oricine, oricând, poate pune la bătaie berea lui la PET. Aha, şi mai e ceva extrem de important.

Berea la PET are acelaşi gust ca berea scumpă dacă nu eşti fiţos şi nu te legi de amănunte nesemnificative în loc să acorzi atenţie exclusiv scopului urmărit, a celui final. Faptul că, bând bere la PET, ai senzaţia că le tragi o ţeapă filfizonilor care cheltuie bani pe bere la sticlă creează o castă între cei care savurează o bere la PET.

Aşadar, sunt oricând gata să împart cu cei apropiaţi mie viaţa mea la PET. E ţinută la rece în frigiderul problemelor mărunte, de zi cu zi: "ai văzut, bă?!" , "ai auzit, mă, fir-ar mă-sa!?", "da' ăia ce-au făcut??!!", "auzi, da' costă mult?" , "bre, aşa nu se mai poate!". E acidulată de ironia sorţii şi de miştocăreala, ieftină la rândul ei, bineînţeles, pe care o fac pe seama lipsurilor din recuzita mea existenţială. Când o deschizi, viaţa mea la PET se fâsâie şi face spumă care poate să dea pe-afară, m-apuc să înjur pe ăştia care ne conduc, sau, cine ştie?, clasa politică în general, dacă mă agiţi bine, arsenalul meu lingvistic asediază şi alte categorii de vipuri ori dimpotrivă, melancolia, metafizica şi dărnicia mea riscă să împroaşte comesenii.

Dacă profit de unul singur de viaţa mea la PET, mă ameţesc de cap rău de tot. Dacă o împart cu alţii, nu e suficientă. Dar asta nu e o dramă pentru că fiecare dintre intimii mei e gata să contribuie, prompt, cu viaţa lui la PET. Există vieţi în esenţe tari, rare, scumpe şi mici. Mai ales mici. Altfel de beţie, cu altfel de oameni şi având cu totul alte scopuri.