Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Domnul Barroso a dorit să fie confirmat ca Preşedinte al Comisiei europene cu majoritatea absolută cerută de Tratatul de la Lisabona şi cu sprijinul oficial al socialiştilor europeni. Prima dorinţă a fost îndeplinită: legitimitatea aritmetică este asigurată. A doua, nu: legitimitatea politică (transpartizană) rămâne în aşteptare.
Spre a-şi atinge obiectivele, candidatul Barroso a prezentat un discurs cu puternice accente de stânga. Surprinzător, aceasta nu i-a atras criticile unei drepte dezideologizate pentru care doar puterea contează, dar nici simpatiile unei stângi înăcrite de repetate eşecuri electorale şi o prea îndelungată opoziţie.
Majoritatea obţinută de Preşedintele reales i-a adunat în aceeaşi tabără pe popularii pro-europeni din Germania, Franţa, Spania sau Portugalia cu euro-scepticii dreptei italiene, poloneze, cehe şi chiar britanice. Cu o asemenea susţinere obţii mandatul, dar nu îl poţi exercita. O atare coaliţie favorabilă unui "popular de stânga" nu se va reconstitui atunci când la vot vor fi puse iniţiative favorabile Europei politice şi sociale. Pentru domnul Barroso câştigarea stângii rămâne, deci, indispensabilă. Ceea ce impune ca viitoarea Comisie să includă personalităţi recunoscute ale stângii europene.
Comisia Europeană şi Parlamentul European sunt cele două instituţii comunitare ale UE, construite pe baza solidarităţii reale de interese a cetăţenilor europeni. Dacă lista neîmplinirilor, dezamăgirilor şi erorilor reproşate fostei Comisii este lungă, nu este mai puţin adevărat că vina nu îi aparţine exclusiv Preşedintelui acesteia. Principala responsabilitate revine liderilor statelor membre care au "naţionalizat" succesele şi au "europenizat" eşecurile, care au perpetuat egoismul naţional şi jocul de sumă nulă, care au sabotat integrarea politică şi au boicotat solidaritatea socială făcând din subsidiaritate o religie a segregării şi protecţionismului naţional. Consiliul European este conclavul interguvernamental în care aceşti lideri, sub cuvânt că apără sacrele interese naţionale, se pun de acord asupra măsurilor necesare pentru păstrarea controlului absolut asupra popoarelor care prin accidentele istoriei sau capriciile geografiei le-au încredinţat, uneori cu naivitate, destinele. În faţa unui astfel de Consiliu ar trebui să se unească Comisia şi Parlamentul. Acesta are nevoie de o Comisie puternică iar un asemenea comandament ar fi reclamat acordarea unui masiv vot de încredere bipartizan domnului Barroso. Cum, însă, potrivit procedurii actuale, candidatul este nominalizat tocmai de Consiliul European, neîncrederea parlamentarilor europeni în Consiliu s-a transferat - şi nu fără temei - asupra persoanei propuse de acesta. Căci, într-adevăr, dacă guvernele - creştin-democrate şi social-democrate, liberale şi prezidenţiale, naţionaliste şi regionaliste, negre, roşii, verzi, galbene etc. - l-au susţinut în unanimitate pe domnul Barroso, nu a fost pentru calităţile sale sau fermitatea angajamentului pro-european, ci pentru ceea ce ele cred a fi defectele şi slăbiciunile sale; nu pentru că el vrea să consolideze unitatea europeană, ci întrucât ele speră că înaintea oricărei iniţiative europene le va telefona spre a obţine binecuvântarea lor "naţională"; nu pentru sensibilitatea sa faţă de marginalizaţii sau vulnerabilii Europei, ci pentru eventuala disponibilitate de a transforma UE într-un loc în care fiecare membru îşi exportă problemele în loc să îşi aducă resursele întru promovarea aspiraţiilor comune.
Iată de ce victoria domnului Barroso nu este sfârşitul procesului. Ea este doar sfârşitul începutului. Votul obţinut de la un Parlament sfâşiat între oportunismul servil al unora şi intransigenţa frivolă a altora, între aventurismul negativist al euro-scepticilor şi conformismul prudent al euro-optimiştilor, are meritul de a fi permis declanşarea procedurii care se va încheia cu votul acordat Comisiei Europene în deplina cunoştinţă a structurii, compoziţiei şi programului său. Dacă până atunci domnul Barroso şi stânga europeană nu se vor reconcilia explicit, Preşedintele Comisiei va putea afirma că a câştigat totul, mai puţin legitimitatea bipartizană fără de care viitorul proiectului european rămâne incert. În politică, la fel ca în fizică, te poţi sprijini numai pe ceea ce ţi se opune!
