x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Oameni care vorbesc singuri

0
Autor: Tudor Octavian 30 Mai 2009 - 00:00

Toţi oamenii normali vorbesc singuri. L-am întrebat pe un coleg dacă se întâmplă să vorbească uneori şi singur, iar el a zis: "Bineînţeles". Apoi a conchis că e o dovadă de normalitate. Vorbind cu tine însuţi nu faci altceva decât să-ţi mai cureţi mintea de gânduri, de frânturile de fraze care te bântuie, de toată forfota de dinăuntru.



Oamenii trufaşi, siguri pe ei, care nu admit replică şi care au întotdeauna ultimul cuvânt, n-au dialog interior. Nu dubitează, nu se întreabă de importanţa sau de oportunitatea cuvântului lor, nu ştiu să asculte. Pe opiniile altora pun preţ numai în măsura în care regretă că nu le-au avut ei.

Colegul care socoteşte că e firesc să mai vorbeşti şi singur se preface uneori că dialoghează cu parteneri de afaceri la telefon, în felul concentrat în care o fac de acum în plină stradă, în mulţime atât bărbaţii, cât şi femeile cu afaceri, ca să descopere că nimeni nu-i atent la nimeni. Partenerul nevăzut e mai prezent decât lumea în carne şi oase din jur. O singură dată, spune el, fiind într-un tramvai pe jumătate gol, călătorii au luat aminte la ce ziceam. Ţineam celularul la ureche şi mimam o ceartă mocnită pe bani, ca în afacerile între mafioţi. Îi dădeam, pasămite, replică nu ştiu cui pe un ton ameninţător, zicând că partea mea e prea mică şi că nu accept mai puţin de jumătate de milion de euro. Călătorii erau atât de fascinaţi de sumele pe care le rosteam încât pierdeau din vedere esenţialul: cum să fi făcut eu afaceri de milioane de euro dacă mergeam, ca şi ei, cu tramvaiul? Oamenii cu bani nu umblă cu transportul în comun.

Am jucat şi alte scenete, închipuind convorbiri deochiate cu amante ori foarte preocupate cu familia. Oamenii ciulesc urechile doar când pomeneşti de bani. Într-o zi am inventat o poveste tristă, cu doctori şi cu spitale. Oamenii au întors capul, ca treziţi parcă dintr-un somn li­niş­tit, abia când i-am zis partenerului ima­ginar că le-a dat medicilor câte o mie de euro, iar anestezistului cinci sute. Şi nu numai că au întors capul, dar au înc­e­put să aibă păreri, să discute între ei şi să mă măsoare din priviri ca pe unul din ăia despre care se vorbeşte la televizor şi au ocazia să-l vadă în sfârşit şi în realitate.

La urma urmei, e firesc să vorbim din când în când, cu glas tare, cu noi înşine. Nu-i sănătos să dialoghezi mocnit doar în gând şi cu un sentiment de vinovăţie. Când toată lumea va avea celular şi străzile vor fi inundate de cetăţeni care discută prin unde, în gol, în eter, atunci va veni şi vremea celor care simt nevoia să aibă lungi conversaţii cu conştiinţa. Era nevoie de o invenţie în folosul celor care n-au niciodată timp pentru propriile gânduri, ca să poată gândi în voie, cu voce tare, cei puţini pentru care gândirea e însăţi raţiuna de a fi.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de