x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Oameni la amurg

0
Autor: Marian Nazat 07 Mai 2010 - 00:00
Oameni la amurg


n) S-a pornit dintr-odată primăvara şi soarele pripeşte deja, tolănit pe cerul limpede. S-au împestriţat străzile de oameni după iarna asta parcă fără sfârşit. Întâia zi de mai e o explozie de lumină şi soare, într-un Bucureşti surpat de-o indiferenţă instituţionalizată. Stau pe terasa unui local cu oareşce tradiţie şi mă zgâiesc la lumea din vecinătate. La o masă, fiul, trecut de prima tinereţe, şade alături de maică-sa.

Ciocnesc halbele cu bere şi-şi scapără privirile înmuiate de revedere. Cine e fiu sau părinte înţelege ceea ce spun! E acea întâlnire a privirilor, tandră şi dureroasă, şuvoiul acela de iubire unică, imposibil de regăsit altcumva. Îşi povestesc zilele din urmă şi zâmbesc duios, asemenea amiezii atât de generoase.

În poartă se iveşte, abia mişcându-se, un bătrân micşorat la trup. Împinge sforţându-se un cadru metalic şi păşeşte anevoie, sprijinit de fiul şi el tomnatic. Se aşază, în cele din urmă, şi comandă bere. Când paharele îmbrobonate de la răceala lichidului auriu se ating, tatăl şi fiul îşi umezesc ochii. Parcă ar dura o eternitate clipa aia de dragoste ţâşnită din irisurile înrourate.

Uşor, uşor, în restaurant vin şi alţi copii la braţ cu amurgiţii lor părinţi, şi tabloul pare desprins din alt tărâm, nicidecum dâmboviţean. Chiar, v-aţi scos vreodată mama sau tatăl în oraş, la un prânz? Aşa, să le mărturisiţi cât îi iubiţi şi cât o să vă lipsească în moarte? Mă îndoiesc, căci criza de iubire în care a lunecat omenirea ne-a împietrit inimile, ne-a transformat în mecanisme ruginite şi insensibile. Gonim prin viaţă, irosindu-ne în corvezi de prisos. Trăim între impozite şi taxe, înfricoşaţi de spectrul incapacităţii de plată ce ne pândeşte de oriunde şi oricând. Suntem candidaţii propriului faliment şi parcă-i auzim pe portărei bătând în uşa destinului tot mai desperecheat de iubire...

n) Demult, să fie vreo 10 ani şi mai bine, colindam străzile Capetown-ului împreună cu un prieten. Era sâmbătă, şi pe la miezul zilei am intrat într-un local să ne potolim foamea. Un restaurant cu fason, dar nu extravagant, cu pecetea tradiţiei în alba nobleţe. Cumva exclusivist, dar nu ostentativ. Curând, încăperea s-a umplut cu bătrâni pergamentoşi, mulţi măcinaţi de vârstă, aduşi în cărucioare de majordomii ferchezuiţi şi îmbrăcaţi la patru ace. Femeile acelea atinse de senectute, ca şi bărbaţii, îşi puseseră hainele cele mai noi şi străluceau în atmosfera de aristocraţie pe care o degajau cu tuşe accentuate.

Bătrâneţea nu le ştirbise defel eleganţa purtată cu atâta naturaleţe, în vestimentaţie şi-n gesturi. La fiecare final de săptămână, oamenii aceştia, asupriţi de beteşugurile cu ghiotura, îşi ignorau nevolnicia şi se întâlneau cu amicii supravieţuitori. Îşi petreceau câteva ore în locanta rezervată din timp şi amânau surâzători moartea ce le da târcoale. Ori poate că o sfidau. Ce tablou impresionant, cu făpturi aproape decrepite, dar gătite după datini nobiliare, bucurându-se de pâlpâirea de viaţă rămasă! Deloc capitularzi în faţa morţii, cum se întâmplă la noi, pe plaiurile fatalităţii neclintite. Aici, unde bătrâneţea e o povară care ruşinează, schimonoseşte şi ucide bucuria de a trăi...

n) În jurul Parlamentului, o droaie de trecători, ieşită din imensa Casă a Ceauşescului. Şi când mă gândesc că destui, în zorii democraţiei de baricadă, urlau ca demenţii şi instigau la demolarea falnicei clădiri... Istoria i-a iertat, iar noi i-am uitat, aşa că azi ne mândrim cu "magaoaia" devenită lăcaş legislativ şi obiectiv turistic. Ziua "Porţilor deschise" i-a trezit pe mulţi din leneveala domestică, îndeosebi pe pensionari, şi i-a ispitit să viziteze sălile în care picotează aleşii neamului.

Sărmanii bunicuţi şi-au pus ţoalele păstrate în odaia mirosind a naftalină şi au luat pieptiş Dealul Arsenalului. Parc-ar urca Golgota, nu altfel îmi par şirurile de bătrâni opintindu-se pe povârnişul cariat. O septuagenară, cu părul coliliu şi palidă în obraji, se opreşte ţinându-se de gardul scorojit. Figura i se strânge într-un rictus de durere.

Murmură nedesluşit din buzele decolorate de osteneală şi priveşte în jos. Se uită cu sfială împrejur şi se descalţă de pantofii prea strâmţi, eliberându-şi picioarele dospite de atâta mers. Încălţările sunt noi, condurii drumului de îngropăciune probabil, cum se obişnuieşte în vatra sufocată de credinţele rurale. Cu pensiile de austeritate naţională, nici o speranţă să-şi primenească garderobele, înţesate de vechiturile adunate cu chiverniseală forţată. Şi nu-i întreabă nimeni de ce li se umflă picioarele sau mâinile, amărâţii! Se târăsc disciplinaţi şi resemnaţi, cerşindu-ne adesea o fărâmă de înţelegere şi de respect.

La firimituri de afecţiune nici nu îndrăznesc să mai spere, de vreme ce societatea i-a exilat brutal, deposedându-i de onoare şi demnitate.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de