x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Oameni şi faze 2007, partea I

0
Autor: Cristina Bazavan 05 Ian 2008 - 00:00

Nu-mi place să fac clasamente de sfărşit de an şi-n locul lor aleg mereu să descriu oameni, intămplări şi emoţii care, intr-un fel sau altul, mi-au rămas in minte in avalanşa de informaţii care vine peste mine zi de zi.

Nu-mi place să fac clasamente de sfărşit de an şi-n locul lor aleg mereu să descriu oameni, intămplări şi emoţii care, intr-un fel sau altul, mi-au rămas in minte in avalanşa de informaţii care vine peste mine zi de zi. Astăzi partea intăi: chestiuni reparatorii.

Aprilie. Premiile UNITER. Pentru prima dată am fost foarte "inside" la o ceremonie de acest gen; nu ca spectator ori jurnalist (căci asta am mai trăit la multe alte ceremonii), ci simţind emoţiile pe care le trăia unul dintre nominalizaţi, prieten pe care-l insoţeam la gală. Care nominalizat s-a dovedit a fi şi unul dintre marii căştigători ai serii (Radu Afrim a căştigat pentru a doua oară consecutiv premiul pentru cel mai bun regizor), aşa că seara a fost cu adevărat memorabilă. Ca şi pamfletul publicat peste căteva zile de Andrei Şerban, in care mi se acorda ceva spaţiu şi atenţie veninoasă, deşi nu-mi adusesem nici o contribuţie la acele evenimente. Pentru pamfletul respectiv, scuzele reparatorii au venit pe mail şase luni mai tărziu.

"4, 3, 2" după Cannes. August. La o zi după ce Giuseppe Tornatore, unul dintre cei mai iubiţi regizori italieni de film, fusese agresat şi furat de doi romăni, in cartierele Romei se instalau bannere uriaşe cu "4 luni, 3 săptămăni şi 2 zile". Dacă erai turist in Italia, părea că filmul repară puţin din ruşinea generată de romănii agresivi şi nu foarte educaţi. Versiunile italiene ale revistelor Vogue şi Marie Claire aveau cronica principală cu filmul lui Cristian Mungiu, acordăndu-i spaţii largi şi cuvinte mai mult decăt frumoase. La Bucureşti, o parte dintre jurnalişti scria despre acelaşi film că nu e mai bun decăt altele din producţia locală a ultimilor ani şi ii căuta nod in papură. Patru luni mai tărziu (cam ca in titlul peliculei), toate revistele mari de specialitate din lume puneau "4, 3, 2" in clasamentul celor mai bune filme ale anului, iar echipa lui Cristian Mungiu aduna peste 30 de premii şi o nominalizare - uriaşă - la Globurile de Aur. Iar televiziunile romăneşti considerau informaţia mai puţin importantă decăt un viol la Călăraşi. La inceputul acestui an, incă mai sper la cronici reparatorii din partea colegilor de breaslă.

Septembrie. Sibiu. Cu domnul Silviu Purcărete in biroul său, amplasat temporar in Teatrul Radu Stanca. "Dacă visăm să construim piramide cu munca noastră de regizori, nu facem decăt să devenim ridicoli", mi-a spus aprinzăndu-şi ţigară de la ţigară, după ce s-a declarat stresat de orice intălnire cu jurnaliştii. Mi-a plăcut tare mult intălnirea; naturală in gesturi, dincolo de vorbele puţine şi răspunsurile care veneau greu. Era emoţia unui om bonom, cald, care mi-a povestit - printre altele - ce gătise pentru prieteni cu căteva zile in urmă. Două săptămăni mai tărziu, cănd am văzut Faust-ul regizat de domnia sa am suferit ingrozitor. Era o piesă foarte rafinată vizual, dar cu foarte puţină emoţie. Aşa că mi-ar fi plăcut să rămăn doar la intălnirea din birou. De dragul acelor momente aş fi vrut să pot scrie o cronică reparatorie la primele mele comentarii despre piesa domniei sale. Din păcate, cred şi acum că a fost (doar) un spectacol pentru Disneyland.

Săptămăna viitoare, alţi oameni şi alte faze din 2007.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de