x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Obedienţa şi competenţa

0
Autor: Ştefan Mitroi 14 Iul 2009 - 00:00

Ar fi trebuit, respectând ordinea alfabetică, să dau întâietate celei de-a doua. N-aş fi fost însă în ton cu realitatea, care nu pare să se sinchisească nici de ordine, nici de alfabet.



Obedienţa ia mereu faţa competenţei, ceea ce înseamnă, judecând după logica elementară, că o cam tratează cu spatele pe aceasta (ar fi fost mai potrivit să spun în loc de spate numele popular al unei părţi anatomice ce se află în zona cu pricina, dar, deh, fire ruşinoasă... mi-este cu neputinţă să o fac).

Se cunosc de mici, au crescut împreună. Nu şi la fel însă. Hulpavă din fire, obedienţa s-a tot lărgit în doagă, mătăhăloşindu-se în aşa hal, încât astăzi gâfâie când urcă treptele, spre deosebire de competenţă, ce păşeşte cu paşi sprinteni, dar ajunge ultima mereu. Cealaltă se foloseşte de lift şi mai ales de pluralul acestuia, care în cazul de faţă este, cu permisiunea gramaticii, lifte. Treptele de care vorbeam ţin de scara ierarhică. Ce credeaţi? Obedienţa s-a dezbărat de obiceiul de a merge pe jos, aşa cum i se întâmplă, spre ghinionul ei, competenţei.

D-aia nici nu ajunge sărăcuţa prea departe. Pe la începutul anilor '90 se credea că obedienţa o să-şi ia tălpăşiţa (nu este exclus ca acesta să fi fost motivul pentru care s-au deschis în perioada respectivă graniţele ţării). Se vorbise prea mult despre cârdăşia dintre dumneaei şi fostul regim. Fusese pusă deseori la panoul de onoare. I se cărase portretul pe la defilări. O vedeai împopoţonată în prezidii, premiată, periată, alifiată.

Au tot căutat-o revoluţionarii prin birourile vechilor instituţii ca să-i dea la cap cu ciomagul democraţiei. Sau s-o tragă în ţeapă. Probabil nu au ştiut unde. Exista know-how-ul, dar nu exista locul. Abia mai târziu s-a consacrat Piaţa Victoriei ca loc de implementare a cunoştinţelor moştenite de la Ţepeş Vodă. Hoaşca mirosise pericolul. Se pitise bine. Unii spun că nu s-a pitit deloc. A ţinut olecuţă de cură de slăbire, cât să încapă în hainele competenţei pe care nu i-a fost greu să le şterpelească.

Mai ţineţi minte, era vremea în care rufele se spălau în public şi mâinile multora se lungiseră nepermis de mult, în numele libertăţii, chipurile (câţiva au rămas cu ele aşa. Şi le-a prins bine. Să nu înţelegeţi greşit, le-a prins, nu i-a prins, fapt care ne obligă să-i considerăm, în numele prosperităţii naţiei, negustori cinstiţi). Şi uite-aşa, când ne pregăteam să-i cântăm, fără nici o urmă de regret, prohodul, başoldina s-a împiciorogat iute şi, ţuşti, înapoi în fruntea bucatelor, de fapt înainte, conform spusei, care se bucură de tot mai multă susţinere, că înainte era mai bine.

Dovadă că Ecleziastul are perfectă dreptate, în sensul că ce a fost va mai fi şi că ce este a mai fost, obedienţa şi-a redobândit vechile privilegii, ba chiar şi altele în plus (de exemplu, abonamentul plătit de la buget pe cursa aeriană Bucureşti-Bruxelles şi, din păcate, şi retur). Aşa că o vedem din nou, mai dihai ca pe vremuri, în prezidii, premiată, periată, alifiată, cu sau fără sobor de preoţi, tămâiată.

Naiva de competenţă a rămas la baza scării ierarhice cu buza umflată. Pas de te mai ţine pe urmele celeilalte! Ca să nu mai vorbim de situaţia întru totul nefericită pentru ea de a face faţă unei eventuale confruntări corp la corp. Imaginaţi-vă un câmp de bătaie în care floretele pornesc o ofensivă împotriva tancurilor. Competenţa a înţeles că trebuie să se dea la o parte. Şi s-a dat. Dar nu chiar de tot, ceea ce înseamnă că încă mai speră să i se facă dreptate. Prostii!

Fandoseli de doi bani! Într-o lume tot mai pragmatică şi tot mai puţin atentă la nimicuri precum etica, bunul-simţ sau morala, competenţa are o singură şansă: să meargă în vârful picioarelor, dacă vrea să supravieţuiască. Aşa şi face. Umblă temătoare prin ministere, în timp ce obedienţa calcă apăsat. Nu pe pardoseală. Pe capetele celor care comit greşeala fatală de a se pune sub protecţia competenţei. Am făcut eu însumi această greşeală. Acum îmi oblojesc rănile.

Ce să-i spun fiului meu care mă întreabă: Cu care din cele două să mă dau bine, tată? Nu ştiu răspunsul. Ştiu doar că-mi vine să urlu. Dumneavoastră, cetăţeni ai unei ţări europene, ce aţi răspunde în locul meu?
Citeşte mai multe despre:   editorial,   obedienţa,   obedien

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de