Ochelarii de distanţă

Ai ajuns mare, mă, domnule, i-au zis cumva în glumă, dar şi cu o doză reală de reproş, colegii de la serviciu lui Marian, noul şef de la arhive. Ai trecut şi ieri pe lângă noi şi te-ai prefăcut că nu ne vezi. Ei, aşa e Marian, cu capul în nori, a încercat să prevină un schimb de replici mai dure doamna Ileana, de la contabilitate. E cam poet, a mai zis ea, ca şi cum cunoştea mulţi poeţi şi îi era milă de ei.

Era a treia oară în ultima săptămână când i se întâmpla asta. Nu faptul că-l ironizau, ci că îşi uitase ochelarii de distanţă acasă. Istoria României în ultimii douăzeci de ani, obişnuia să spună Marian, ar fi fost alta dacă nu şi-ar fi uitat de atâtea ori ochelarii acasă. Fără ochelari, tot ce nu era foarte aproape era ca în ceaţă. Se uita la oameni, dar nu-i vedea. Dat fiindcă situaţia se repeta din ce în ce mai des, Marian a luat lucrurile cum erau ele. Resemnarea e una, consolarea e alta. S-a consolat cu gândul că o să-şi uite sau o să-şi rătăcească ochelarii tot mai des, până ce va renunţa şi să-i mai poarte, şi să-i mai caute.

Tot Marian mai spunea: Am pierdut un sfert din viaţă căutându-mi cohelarii şi încă un sfert cu repararea ori comanda altora noi, în locul celor pe care m-am aşezat cu fundu' ca prostu'. Cu ironiile colegilor, Marian nu avea însă cum să se obişnuiască. Ştiau cu siguranţă că el nu-i vedea, nu că-i ignora fiindcă fusese numit şef de birou. Ştia la rândul său că, pentru câţiva dintre ei, orice pretext era bun ca să fie urâcioşi ori de-a deptul mârşavi. Nu avea nici un rost să le explice treaba cu ochelarii. Odiseea lui cu ochelarii. Ironiile lor de mai apoi, apropo de povestea cu ochelarii, l-ar fi supărat cu adevărat. Era un război cu soarta, la care nu avea nevoie de spectatori. Lumea crede că lupta cu destinul are ceva eroic şi se termină în sunet de fanfare.

Destinul impresionează prin felul în care se manifestă doar la marii oameni. Mari oameni, lupte cu destine mari. La oamenii de rând, destinul e mai degrabă plicticos. Cum uita Marian ochelarii putea fi povestit cu haz. Era însă preferabil ca tot ce i se întâmpla lui să li se întâmple altora şi el să asculte aceste povestiri. Odată, a plecat de acasă în papuci şi doar la birou şi-a dat seama. Altădată, a îmbrăcat încă un platon peste acela cu care era îmbrăcat. În câteva rânduri a mers cu privirea în pământ ca atunci când uita acasă ochelarii, deşi îi avea pe nas. Ciudat mai e şi creierul unor oameni. Avea ochelarii, dar nu vedea decât la doi paşi, din cauză că ştia că-i uitase.

Ei, şi, îşi zicea Marian, eu am problema cu ochelarii, însă în toată ţara, câteva milioane de români una au în faţă şi alta văd. Pentru miopia lor nu există nici doctori, nici ochelari. Măcar soarta mea are un nume. Îi spun nevesti-mi să verifice dimineaţa dacă am ochelarii pe nas şI, gata, am învins soarta. Însă lor, milioanelor, ce poţi să le faci ca să înceapă să vadă?