Ogică de România

Numai România asta a noastră putea să producă o asemenea aberaţie, ca o persoană care nu se remarcă prin absolut nimic să devină mai mult decât populară. Afară de faptul că a încercat să escrocheze Loteria cu un bilet contrafăcut, Ogică e anonimul maxim, incolor, inodor şi insipid. Cu toate acestea, tot ce nu face, nu ştie, nu poate, nu pricepe, nu vede, nu aude şi nu este nicicând şi în nici un fel devine subiect Ogică de pagina întâi şi tămbălău cu aplaudaci la câteva televiziuni.

Dacă aş opri zece oameni pe stradă şi i-aş întreba "Ce părere aveţi despre Ogică?", sunt convins că cinci ar ridica privirea în sus, a admiraţie, trei ar cugeta niţel, înainte de a spune o nerozie solemnă, şi numai doi n-ar şti cine e Ogică sau n-ar considera că merită să discute chestiunea.

Ogică a apărut în sute de emisiuni tv, şi-a dat cu părerea despre orice, fără să aibă nici mintea şi nici verbul pentru a spune ceva memorabil, iar ce-i cu adevărat definitoriu pentru un tip de laşitate intelectuală, istorică şi naţională, e că zeci şi sute de redactori cu şcoală şi cu pretenţii profesionale se simt onoraţi de un surâs amical al semidoctului. I-ar mirosi călcâiele doar spre a fi luaţi în seamă de "omul zilei" şi a se vedea publicaţi ori daţi pe sticlă cu "materiale" despre Ogică.

Când trece o vreme şi subiectul Ogică nu poate fi amorsat, devotaţii acestuia simt un gol în toată fiinţa lor. Au făcut o dependenţă de nimicul maxim şi sunt în sevraj. Nu pot trăi într-o stare îndelungată de demnitate, îi doare coloana când stau drept, nu se simt întregi dacă nu capătă porţia zilnică de umilinţă din partea golanilor şi a târfelor de platou, a ogicilor de toată mâna. Le face bine lauda tâmpă a celui mai primitiv şi mai glandular public. Anonimii platourilor şi ai paginilor de cancanuri din presa-gunoi râvnesc pe ascuns la popularitatea lui Ogică.

Cariera de vedetă tv şi figură modenă a faimosului Nimeni e dovada că se poate răzbi cu nimic, că oricât de nespălat i-ar fi fundul lui Ogică, tot se găsesc nişte scribi să i-l pupe. Nu-i exclus ca Ogică să fi ajuns şi la nişte prietenii politice, să fi intermediat afaceri cu suport de partid şi să fi fost invitat la sindrofii cu ştaif guvernamental. În fond, e Ogică. Cine ar putea să spună că Ogică nu e Ogică? Pentru Poliţia Rutieră, nu e cinste mai mare decât să-i zburde pe sub nas, cu două sute la oră, valorosul Ogică şi să-l amendeze, scuzându-se protocolar, ca în prezenţa unei personalităţi.

Agentul care a avut şansa să-i acorde o amendă lui Ogică pentru că a condus cu viteză de neam prost, ca să ştie tot neamul că la volan e Ogică, dă imediat ştirea la o foaie de scandal. I s-a întâmplat şi lui, în fine, un lucru important. Are pentru ce să fie invidiat de colegi, are ce povesti acasă. Ar fi fost şi mai bine dacă îl scuipa Ogică. Nu-i însă timpul pierdut: agentul e tânăr, şoselele noastre sunt pline de alde Ogică, iar un scuipat de la Ogică va fi întotdeauna o chestiune de merit.

P.S. De ce "Ogică de România?". Pentru că n-am fi fost noi dacă după Lia de România, Paul de România şi Briana de România nu l-am fi genealogit cu o cracă princiară şi pe Ogică.