x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Omul care moare lângă noi

0
Autor: Lucian Avramescu 23 Feb 2015 - 18:50
În timp ce politica fierbe, clocotind aceleaşi bucăţi de care s-a plictisit şi ciorba (ce-a zis Udrea despre servicii ieri, ce-a semese-it alaltăieri, cum o enervează pe ea şi pe Băsescu numirea lui Hellvig la SRI, cum se joacă jalnic aceeaşi comedie în patru-cinci actori care devin uzaţi), eu ascult, fără întrebări, istorisirea unui bărbat din Bucureşti. E în fire cu toate că apropie pensia. Venea obosit de la slujba lui. În drum spre casă, traversa un părculeţ de lângă Gara de Nord, să ajungă mai iute lângă familie. Gerul din ultimele zile croise o pojghiţă lunecoasă pe alei şi, când să iasă din parc, din nou în stradă, pe care o traversa spre Piaţa Matache (peste monumentul de istorie a negustoriei de tarabe au trecut între timp buldozerele, care nu mai sunt ale lui Ceauşescu, şi n-a mai rămas din el decât numele) a căzut. M-am dus, zice omul, cu amândouă picioarele în faţă şi, căzând pe spate, m-am izbit puternic cu capul de pământul îngheţat. Am realizat, nu ştiu după cât timp, că sunt întins pe spate şi pe lângă mine trec oameni. Îi auzeam. Apoi i-am văzut. Doi tineri au schimbat câteva vorbe despre mine. Uite unde-l duce băutura! Ce ruşine!- a spus fata. Dă-l dracului de beţiv! – a scurtat băiatul dialogul. I-am văzut un timp şi apoi doar le-am auzit paşii, depărtându-se. Puteam doar clipi. Treceau şi alţii fără să mă bage în seamă. Stăteam întins pe spate, eram perfect conştient şi speram. Speram degeaba. Nu-mi puteam mişca mâinile, picioarele. În rest eram tot eu. Nu simţeam frigul. Apoi a început să-mi fie frig. Asta înseamnă, mi-am zis, că nu-s mort. Morţilor nu le e frig. Cineva a venit apoi şi mi-a cules geanta, care căzuse departe de mine. Apoi m-a căutat la piept. Am încercat să-i mulţumesc din ochi. Mi-a verificat şi celelalte buzunare. N-aveam decât telefonul mobil. Am crezut că va apela un număr, cel de acasă, să-i alerteze pe ai mei. I-am auzit paşii depărtându-se. Se lăsase întunericul şi eram tot acolo. Frisoanele mi-au dat primul semn de mişcare. Am mişcat întâi degetele de la o mână, apoi am ridicat uşor palma care înţepenise pe pământul îngheţat. A trecut ceva timp până m-am ridicat în capul oaselor. Am plecat anevoie spre casă. Mai aveam cinci minute de mers pe jos în condiţii normale. Am mers ţinându-mă de ziduri o oră, dacă nu mai bine. Nu m-a întrebat nimeni, nimic. I-am spus soţiei, în şoaptă – mă temeam că s-a rupt ceva în mine, în creierul meu – să-mi facă un ceai fierbinte. Doctorii au explicat, în termeni docţi, ce mi s-a întâmplat, dar, spre norocul meu, asta a fost tot. Am scăpat cu atât.

Nu, omul, pe care-l cunosc foarte bine, n-a scăpat cu atât. Câinoşenia sau doar indiferenţa semenilor care asistau cum lângă ei un om moare, care treceau nepăsători, au rămas săpate dureros în el. Controlul mişcărilor a revenit. În el a murit, de tot poate, încrederea în semeni. S-a stins ca o lumânare la un priveghi. El, singurul, îşi asista, perfect lucid, moartea care se instala fără ca un deget de ajutor să vină de undeva.

Cineva vorbea deunăzi, cu argumente pe care nu le-am găsit valide, că peste tot e la fel. Că şi americanii au scandaluri cu servicii, cu eleneleudrea ale lor. Aşa o fi. Ştii de ce nu suntem noi totuşi americani, i-aş zice acum? Fiindcă acolo, şi spun asta fiindcă am văzut cu ochii mei, dacă un om, alb sau negru, bătrân, bolnav, cerşetor, tânăr drogat, cade pe stradă, primul care-l vede anunţă serviciile de intervenţie rapidă şi încearcă să vadă ce-i cu el, dacă nu-l poate ajuta. De unde au asta în ei? Învaţă la şcoală, li se trage de la pieile roşii? Respiră ei şi alţii, din alte părţi de lume, aerul întrajutorării care la noi a fost confiscat de vânt, fiind noi plantaţi la o intersecţie păguboasă de vifore? Sau e doar o nefericită întâmplare, iar eu – cum şi cred – n-am voie să generalizez?

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de