Omul care nu aruncă nimic

Cunosc un om care nu se îndură să ducă nimic la gunoi. Dacă te miri că se uită de o jumătate de ceas la o lădiţă de şipci pentru lămâi şi portocale şi o întoarce pe toate părţile, nu mai scapi de el. Îţi explică la ce-ar fi bune şipcile alea albe şi ce nechibzuiţi sunt negustorii care le aruncă. Nu are mania strânsului, ci a refolosirii. Ambalajul de carton ceruit, în care se vinde iaurtul, nu mai e bun pentru iaurt, dar în mod sigur, zice el, e bun la altceva. Pe moment, n-are soluţii, dar dacă nu leapădă nimic, din tot ceea ce alţii duc la ghenă, e pentru că odată şi odată va trage din toate un folos. Broaştele stricate şi yalele, care mai pot fi reparate, îl bagă într-un soi de transă tehnică. Are o întreagă teorie a pieselor de schimb.

Poate că-i mult spus o filozofie, însă nici un filozof n-a pus atâta patimă în promovarea unei idei cât pune el în demontarea broaştelor şi a yalelor şi apoi în sortarea pieselor, din care ar putea monta alte broaşte şi yale. E apostolul unui provizorat activ. Cândva, nu peste multă vreme, va duce până la capăt toate treburile, pentru care adună ce adună acum. E fascinat, de asemenea, de cutii şi cutiuţe, cu care face tot felul de combinaţii, până ce orânduieşte cutiile una într-alta, stabilind noi recorduri. Îţi arată, de exemplu, o cutie de pantofi, unde a îmbucat de la mare la mic 127 de cutii din ce în ce mai mici.

Parcă s-ar întrece cu o întreagă omenire, care risipeşte şi trebuie salvată. Dacă s-ar ocupa de recuperarea unor lucruri, care să dovedească o criză a consumului sau un caz de orbire colectivă, e foarte probabil că îndârjirea lui ar putea să facă prozeliţi. Dar universul în care se mişcă e limitat şi miroase a sărăcie în fază finală. Nu e un maniac ca bătrânele acelea pe care le vedem la televizor cu apartamentul copleşit de gunoaie. E o persoană deosebit de ordonată, care însă face din disciplină şi economie ceva tot atât de chinuitor ca dezordinea clinică. La prima vedere, argumentele lui sunt perfecte.

Când recuperează, de la o vilă demolată, un glaf de marmoră de Carrara rupt, iar partea întreagă măsoară 57 de centimetri, înseamnă că nu-i mai rămâne decât să găsească un amator, căruia îi trebuie musai o aşchie de marmoră lungă de 57 de centimetri. Sau, şi mai bine, unul care îşi face o casă de chirpici în Tichileşti şi, la un moment dat, se gândeşte că nu i-ar strica să aibă şi o fereastră de fix 57 de centimetri cu glaf de marmoră de Carrara. Omul care nu aruncă nimic e convins că există undeva, în România, cineva care îi va fi recunoscător că găseşte la el, în cutia cu 127 de alte cutii aranjate în ordine descrescătoare, cutiuţa cu numărul 87, în care să-şi păstreze butonii de argint ai cămăşii albe pe care o poartă de cinci-şase ori în viaţă, la nuntă, la botezul copilului, la trei onomastici şi, pentru ultima oară, la propria-i înmormântare.