x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Omul invizibil

0
21 Mar 2005 - 00:00

Vara trecuta, la iesirea din Cismigiu, chiar vizavi de Primarie. Iesisem la o gradinita pe malul lacului, cu cativa prieteni si acum ne opriseram acolo, la iesire, ca sa ne mai spunem cateva vorbe inainte s-o luam fiecare spre casa.

Sa tot fi fost pe la zece seara, era deja intuneric si arborii fosneau in vantul cald al verii. Pe cand sporovaiam cu amicii, am perceput cu coada ochiului un jeep neobisnuit de masiv ce incetinea pe langa noi si, curand, a oprit in dreptul intrarii in parc, la douazeci de metri departare. In lumina fantomatica a becurilor, caroseria ii stralucea auriu, ca o elitra bombata de gandac. Tot cu coada ochiului am vazut cativa insi coborand din masina, intre care unul in costum alb, incadrat de alti cativa care mi s-au parut neobisnuit de inalti. Costumul alb a facut sa sune un clopotel in mintea mea, si am devenit deodata atent, riscand sa pierd vorbele prietenei care-imi vorbea. Pana la urma le-am pierdut cu totul, pentru ca, siderat, am vazut ca nu ma-nselasem: era Vadim, fara nici o-indoiala! Il vedeam prima data in realitate, si imaginea lui ma surprindea total, nu doar asa cum te surprinde si te socheaza orice vedeta de televiziune pe care-o vezi deodata pe strada. Mare, putin greoi, cu un fel de sfiala-n miscari, aratand neajutorat, tribunul privea-n jurul sau prin ochelari negri, chiar si la acea ora din noapte. Era parca un mare balon cu forma umana, suflat usor intr-o parte si-n alta de cei din jur. Niste tineri super-atletici, in camasi colorate, il incadrau. Din masina coborase si o fetita, care se tinea de bratul unei femei. In jur, pustietate. Eram singurii care asistau la scena spectrala din fata primariei. «Vadim!», le-am soptit amicilor, care-au ramas cu gura cascata, vazand si ei, in fine, grupul statuar. Caci asta era. Le-au trebuit celor abia debarcati din jeep vreo zece minute ca sa se aranjeze. Miscandu-se ca hipnotizati, cu pasi mici, cei vreo sase insi s-au aranjat incetisor intr-un fel de formatie rituala, un soi de tablou vivant, cu costumul alb la mijloc. O clipa au ramas incremeniti, de parc-ar fi pozat la fotograf, translucizi de la lumina portocalie a becurilor. Vadim scana locul miscandu-si capul usor de la stanga la dreapta. Ne-a reperat (o mica gasca de tipi aratand a rapperi), si-am crezut o clipa ca ma priveste intens, de parca m-ar fi recunoscut. Dar nu, privirea i s-a miscat ca o furnica, mai departe. Dupa momentul de incremenire in formatie, toti au pornit, lent, cu hainele fluturand pe ei in vantul noptii, catre aleile pierdute-n umbra ale parcului: Vadim, femeia si fetita la mijloc, baietii in camasi pestrite pe margini. Niciunul nu vorbea cu ceilalti, inaintau doar ca-n vis (si totusi hotarat, ca un tanc) catre parc. Au disparut pe-o alee, singurul care mai palpaia fluorescent fiind costumul cel alb, umbland parca singur si gol, ca al omului invizibil.

Dupa un moment de stupoare, am inceput sa radem ca nebunii. «De necrezut!», tot repeta Teo, si-ntr-adevar secventa nu fusese din lumea asta. Stiam ca aveam sa ne amintim intotdeauna de acel balet spectral, cu atat mai socant, cu cat parea (dar numai parea) complet nepotrivit cu imaginea sperietoarei nationale, a mancatorului de unguri si tigani pe paine, a justitiarului cu mitraliera in brate, a nebunului care face spume la televiziune. Cel care ni se relevase in acea noapte era Vadim scutit o clipa de greaua povara a rolului pe care il joaca de-atatia ani pe scena politicii noastre: un om fara vointa proprie, fara personalitate, cu garda jos, cu masca jos, lasand sa se vada, in loc de chip, un gol cenusiu. Un cabotin obosit care, dupa sfarsitul piesei in care a conjurat, tunand si fulgerand, cerurile si infernurile, pleaca singur, garbov, spre casa, pe o ulita dosnica.

Am trait sa vedem ziua in care Vadim, care parea nemuritor ca Iliescu insusi si care doar acum cativa ani castiga o treime din voturile natiunii, inspaimantandu-ne de moarte pe toti, se da, in fine, deoparte. Nu va mai fi niciodata ce-a fost (si mai mult inca). Il asteapta o batranete uzata, de presedinte onorific al unui partid anonim. Nebunul regelui a asteptat cincisprezece ani un moment favorabil sa se suie pe tron. Daca s-ar fi suit, ar fi schimbat tichia cu clopotei in chivara tragica a lui Macbeth. Asa, o sa doarma cu ea sub perna pana la adanci batraneti. Apoi o va avea gravata pe lespede.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de