Oportunitate și oportunism

Nu vi se pare și dumneavoastră că expresia „la câte interese are în justiție” la care ministrul Tudorel Toader a recurs pentru a-i da replică unui „anume Severin”(Adrian Severin n.n.) aduce aminte de epitete de genul „penali” și „corupți” la care (încă) președintele Klaus Iohannis și trâmbițașii săi de rit sorosist răspund criticilor ce li se aduc? Răspund fiind un fel de a zice, fiindcă, în realitate, nu este vorba decât despre niște atacuri la persoană, care ne aduc aminte de faimoasa replică pe care o cuconiță cu veleități filosofice i-a dat-o, în pană de argumente, preopinentei sale: „așa îmi trebuie dacă discut cu o tuberculoasă!”  

 Nu doar că aduce aminte dar chiar și are ceva foarte serios în comun cu discursul acestei categorii de propagandiști zeloși care le divulgă mentalitatea intolerantă și exclusivistă în care doresc să își impună punctul de vedere. Revenind la situația de față, recunosc și eu că sunt multe aspecte confuze și contradictorii în ceea ce privește acele „interese cu justiția” de care ministrul Tudorel Toader îl acuză, cam inabil voalat, pe Adrian Severin. Subiect despre care ar trebui să revină cu precizări Adrian Severin însuși.  Dar de aici și până a vrea să îi bagi pumnul în gură și să refuzi ca să îi dai răspuns la imputațiile pe care ți le-a adus ție, ca titular al portofoliului justiției, asta mi se pare a fi absolut incorect și totalmente inacceptabil. Dimpotrivă, cred că dacă ministrul și universitarul Tudorel Toader avea argumente solide și convingătoare pentru a-i replica lui Adrian Severin, mult mai bine ar fi procedat dacă ar fi coborât de la catedră și/sau de la pupitrul ministerial și le-ar fi susținut public. Situație în care, eventual, s-ar fi demonstrat că Adrian Severin nu a avut dreptate , iar acesta era nevoit să își asume consecințele morale. După cum nu exclud nici posibilitatea ca dreptatea să fi fost de partea controversatului Adrian Severin , urmând ca magistrul Tudorel Toader să ia act de verdictul impus de fapte.

 Acestea fiind spuse și scrise ar fi trebuit să pun punct discuției și să iscălesc prezentele notații. Din păcate- și sper că se va vedea mai departe pentru cine anume ar fi valabil acest „din păcate”- șirul analogiilor discutabile din discursul public al domnului ministru Tudorel Toader nu se oprește aici. Mă refer, bunăoară, la zicerea sa apăsat ironică cu care i-a răspuns lui Liviu , atunci când președintele PSD i-a cerut, pe un ton hotărât, să semneze ordonanța de urgență privind modificarea codurilor penale”În lipsă de urgență, nu poate fi adoptată o ordonanță de urgență”.

 Cunosc și eu, ca și dumneavoastră, că profesorul universitar Tudorel Toader este un prestigios cadru didactic al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Proeminentă instituție academică la care știința logicii a fost predată de personalități precum Titu Maiorescu și, mai aproape de vremile noastre, de Dan Bădărău,de Petre Botezatu sau de Tudorel Dima. De aici deprinzând, cred, domnia sa acea  savoare a paradoxului, pe care o probează și atunci când afirmă că „în lipsă de urgență, nu poate fi adoptată o ordonanță de urgență”. De data aceasta, însă, trebuie să constatăm că nu este vorba doar despre o butadă, despre un joc de cuvinte, ci despre un anume timp de raționament cu care Tudorel Toader operează. Construcție logică în care intervine argumentul oportunități și care, în cazul de față,poate fi tradus prin”o ordonanță de urgență nu  este oportună decât într-o situație ea însăși de urgență”.

Stop cadru! Unde am mai întâlnit noi, în discursul public al domnului ministru Tudorel Toader referiri punctuale la termenul „oportunitate”?Răspuns: l-am întâlnit în ziua de 29 martie 2017, când domnia sa a prezentat concluziile evaluării activității Procurorului General, Augustin Lazăr, respectiv a șefei DNA, Laura Codruța Kovesi. Concluzii care aveau 19 pagini, dintre care o bună parte  o ocupau observațiile critice. Pentru ca, în final, domnul ministru să afirme,citez, următoarele:..Nu este oportună declanșarea mecanismului instituțional de revocare a Procurorului General, respectiv a șefei DNA”. Altă întrebare?...

 Firește, această altă întrebare poate fi chiar aceea referitoare la câte abuzuri ale procurorilor înregimentați politic puteau fi stopate dacă, încă din martie 2017, Augustin Lazăr și Laura Kovesi , ar fi fost revocați? Mi se pot aduce, în aceeași logică a oportunității, argumente variate dintre care, sunt sigur, că grosul îl vor reprezenta cele privind reacțiile de profundă nemulțumire venite din partea  unor înalte oficialități ale Uniunii Europene, hiper-specializate în scenariul „România, elevul nostru problemă”. Răspund fără ezitare: fiți convinși, domnilor, doamnelor și domnișoarelor, că opacitatea programată a acestor neprieteni ai alianței de guvernământ din România, dar care nu face parte din familia PPE et comp, era în vigoare atunci, așa după cum este și acum!Mai direct spus, că domnul ministru Tudorel Toader, în pofida experienței bogate dobândite ca membru al Comisiei de la Veneția, nu  prea avea mari șanse să își convingă interlocutorii de vreme ce aceștia țin morțiș să își aplice scenariul cu și despre „amenințările corupților la adresa justiției din România”.Fapt demonstrat cu vârf și îndesat de eforturile încăpățânate ale unor anumiți diriginți și monitori de bune maniere juridice pentru a o impune pe Laura Kovesi ca șefă a viitorului Parchet European.

 Ceea ce, însă, nu scuză jocul de-a amânarea deciziilor temeinic fundamentate, ca și rediscutarea sau reanalizarea la nesfârșit a oportunității modificării legilor justiției, domeniul în care, din păcate, excelează ministrul Tudorel Toader. De unde vin și cele mai multe și categorice critici la adresa prestației domniei sale, formulate de către mai multe personalități din arcul guvernamental și care, mai nou, au culminat cu suspiciunea că domnia sa ar face un joc la două capete. Așa după cum se poate explica și  de unde vine cealaltă suspiciune, și ea rezonabilă în felul ei, despre oportunismului pe care l-ar practica domnul ministru Tudorel Toader. Paradoxal (sau numai aparent paradoxal?!), ambiguitatea în care se scaldă domnul ministru de justiție, Tudorel Toader, este acuzată, în egală măsură dacă nu chiar mult mai categoric, de către reprezentanți ai celeilalte laturi a eșichierului politic și încă pe același motiv:  „joaca de-a uite-nu e oportun”. Critici la care se adaugă- fapt cu mult mai grav- rezervele categorice și solid demonstrate ale unor redutabili profesioniști ai științei dreptului, oameni care nu aparțin nici-uneia dintre formațiunile politice aflate la putere sau în opoziție.

 De unde decurge, în mod firesc și necesar, atât de dureroasa confirmare a actualității zicerii românești cu și despre omul și cele două luntri în care el nu poate să stea concomitent…