x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Opţiunea zero deficite

0
Autor: Adrian Năstase 06 Oct 2010 - 00:00
Opţiunea zero deficite


Tema zilei pare să fie sistemul de impozitare progresivă propus de PSD. Personalităţi "strălucite" ale lumii finanţelor, care ne spuneau acum un an că euro va ajunge la 6 RON şi mai mult se pronunţă împotriva cotei diferenţiate de impozite, atât pe muncă, dar şi pe capital, avertizând că PSD vrea să întoarcă lumea la vremuri de mult apuse. Aceste vorbe aruncate în vânt nu ar merita un editorial dacă nu ar avea o profundă miză politică.

În toată lumea civilizată, impozitele pe salarii şi pe venituri asimilate salariilor sunt decizii politice. În România, cu atât mai mult. Salariile din sectorul public reprezintă ceva mai mult de 9% din PIB (calculat după metoda consumului), iar impozitele pe acestea ceva mai mult de 3% din PIB. Dacă am scădea toate impozitele pe salarii şi venituri la zero, deci dacă nimeni nu ar plăti nici un impozit pe venituri, ca în vremea comunistă, scăderea PIB ar fi de numai 3%. Vă rog să nu comparaţi cu scăderile de PIB, de 7%-10% obţinute de Convenţia Democrată împreună cu PD în 1997-1999 sau de vajnicii apărători ai dreptei în 2008 şi 2009. După cum profund ne-a învăţat preşedintele Băsescu, aceste scăderi de produs intern brut se datorează faptului că PSD a fost în opoziţie şi a depus moţiuni de cenzură, Ion Iliescu a chemat minerii în 1990, iar mogulii au făcut posturi de televiziune. Cauze adânci, complicate, greu de evitat altfel decât prin scăderea producţiei, consumului, numărului de salariaţi, exportului, importului şi prin creşterea şomajului şi muncii la negru.

Dacă volumul încasărilor din impozitele pe venituri nu ar justifica o discuţie atât de aprinsă, miza politică a sistemului de impozitare este însă, într-adevăr, esenţială. Pentru că, de fapt, vorbim despre două opţiuni fundamentale ale oricărui politician responsabil: să producă deficite sau nu? Cu alte cuvinte, să proiecteze bugete (locale, naţionale, speciale sau consolidate) cu deficite sau să se limiteze să cheltuiască numai ce poate avea drept venituri certe? Dacă politicianul proiectează bugetul (naţional, local, sectorial etc.) cu deficite mari, atunci poate că "are" bani pentru creşterea salariilor peste creşterea productivităţii, pentru şcoli şi autostrăzi, pentru fântâni arteziene şi poduri - ocazii de cheltuire a banilor se găsesc.

Dar în acest caz politicianul îşi plăteşte, de fapt, cotele ridicate din sondaje cu o povară pe care o aruncă pe umerii generaţiilor viitoare. Îndatorarea ţării înseamnă că ai mai mulţi bani azi, dar că vei plăti amarnic mâine şi poimâine. Este drept că multe ţări dezvoltate din lume au datorii de 3-14 ori propriul produs intern brut. Este drept că SUA au deficite bugetare care depăşesc 10% şi nu s-ar califica pentru un împrumut din partea FMI. Dar România nu are nici armata SUA, nici producţia Germaniei şi nu este nici centrul financiar al lumii cum este Marea Britanie. România este o ţară medie, cu un uriaş decalaj istoric, care se luptă - de multe ori cu succes - pentru recuperarea acestor decalaje. Însă nu ne putem plăti viteza de dezvoltare cu datorii. Cum am văzut în anii 1980, 1990 şi 2009-2010, vremea decontului vine implacabil şi este usturătoare.

Personal, sunt partizanul unui deficit bugetar cât mai mic, care în Programul Politic al PSD (încă în lucru) este denumită opţiunea "zero deficite". Aceasta înseamnă că proiectarea veniturilor şi cheltuielilor bugetelor trebuie să se facă în permanenţă cu ţinta fixă a unui deficit cât mai mic. Un deficit bugetar mic înseamnă reducerea inflaţiei, cel mai mare duşman al veniturilor fixe. Un deficit bugetar mic apreciază moneda naţională, şi acest lucru va fi crucial în momentul când vom trece la euro - căci nu este indiferent nimănui dacă trecerea la euro se va face la 6 lei pe euro sau la 3 lei pe euro, cum sperăm acum. Un deficit bugetar mic creşte ratingul de ţară şi scade costul dobânzilor interne şi externe. Un deficit bugetar mic transmite mesajul că românii sunt serioşi şi responsabili, parteneri de nădejde, şi nu o naţiune problemă, cum am devenit în ultimii şase ani.

Sistemul de impozitare diferenţiată produce o oarecare scădere a încasărilor la bugetul consolidat. Ea este mică (sub un miliard de euro în primul an) şi este compensată integral de un pachet de măsuri care se referă la impozitele pe capital şi pe proprietăţi.
Opţiunea PSD este o opţiune politică responsabilă şi completă. Nu putem fi acuzaţi de aventurism şi populism. Mai ales de cei care ne spuneau că România va fi ferită de criza financiară şi economică din 2008-2010, dar care, în paralel, au îndatorat ţara de zece ori mai mult decât a îndrăznit să o facă oricine în istoria României moderne.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de