x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Oracole

0
Autor: Andrei Bacalu 28 Mar 2010 - 00:00
Oracole


Cuvântul oracol, din rădăcina la­tină "orare", adică a vorbi, se referă la o persoană (sau o instituţie) capabilă să dea sfaturi profetice şi, în anumite cazuri, să prezică viitorul, mai apropiat sau mai îndepărtat. Ne sunt cunoscute exemple istorice în China, Grecia antică, India, Nigeria, Tibet. Ştim şi ce nume purtau unele oracole feminine, precum Sybila sau Pythia. Se spune că existau şi oracole bărbaţi, dar numele lor s-a pierdut pentru totdeauna.

Cuvântul avea cu totul alt sens acum câ­teva decenii. El se referea la un soi de caiet în care purtătoarea primea de la prietenele cele mai apropiate tot felul de aprecieri, răspunsuri la întrebări previzibile şi urări de bine pentru viitor. Am folosit cu bună ştiinţă femininul. Oracolele erau apanajul fetelor. Noi, băieţii, nu ne coboram la asemenea îndeletniciri.

Pe lângă aceste sensuri, oracol mai înseamnă ceva anume, cel puţin aşa ne învaţă un capitol mai puţin cunoscut al li­teraturii clasice latine. Unul dintre cele mai stranii volume care au reuşit să su­pra­vieţuiască mai bine de două milenii îi aparţine unui anume Astrampsychus şi poartă modestul titlu de "Oracole".

Ce îi interesa pe românii de acum atâta amar de vreme? Oracolul conţine o listă de întrebări şi un număr impresionant de răspunsuri posibile. De exemplu: Vreţi să ştiţi dacă soţia va naşte un fiu? Veţi avea oare prilejul să asistaţi la moartea cuiva? Veţi fi ales consilier municipal sau veţi fi cumva vândut ca sclav? Va fi descoperit adulterul dumneavoastră?

Modul de întrebuinţare al oracolului este destul de complicat. Mai întâi se alege o întrebare, să zicem cea cu adulterul, care are numărul 92. Utilizatorul trebuie să aleagă mai apoi un număr între 1 şi 10 pe care să-l adune la numărul de ordine al întrebării. Să presupunem că rezultatul obţinut este 101. Trecem acum la consultarea unui tabel de corespondente din care obţinem un nou număr, 28. Ne în­dreptăm spre cea de-a 28-a listă de răspunsuri şi alegem numărul între 1 şi 10 la care ne-am gândit. Răspunsul este încurajator, dar imoral: "Nici o grijă, adulterul tău nu va fi descoperit!".

Dacă ne-am gândit la numărul 7, răspunsul este ambiguu: "Deocamdată nu vei fi prins în flagrant delict...". În schimb, numărul 4 ne duce la un răspuns neplăcut: "Nu vei fi descoperit, dar e bine să ştii că nevasta ta are un iubit!". Trebuie să remarcăm că acest oracol are mult mai multe răspunsuri decât cele necesare. Cele mai multe sunt însă formulate în aşa fel încât să suporte mai mult decât o singură interpretare. Ce să-i faci, aşa sunt oracolele de când lumea.

Prefaţa acestei cărţulii modeste ajunge până la 30 de pagini în ediţiile moderne şi încearcă să ne convingă că autorul ei este un magician din Egiptul secolului IV î.d.Hr., Astrampsychus, care a folosit un sistem inventat de faimosul filozof şi matematician Pitagora. Ca şi cum asta nu ar fi deajuns, ni se spune că misteriosul volum de oracole a fost cartea de căpătâi a nimănui altuia decât  Alexandru Macedon, care o folosea pentru a lua decizii vitale legate de guvernarea imensului său imperiu.

Senzaţional, dar, din păcate, departe de adevăr. Autorul unei cărţi recent apărute: "Cultura populară în Roma an­tică", Jerry Toner, consi­deră "Oracolele lui As­trampsychus" ca pe un produs al secolelor II-III d.Hr., fără nici o legătură cu Pitagora sau vreun presupus magician din Egipt. "Oracolele" făceau probabil parte din echipamentul ghicitorilor profesionişti, care înfloreau consultarea mecanică a tabelelor cu gesturi şi cuvinte menite să-i impresioneze pe clienţi.

Dar, indiferent de modul de întrebuinţare al cărţii de oracole, avem ocazia să aruncăm o privire în viaţa de zi cu zi a locuitorilor Im­periului Roman. Nu avem de-a face cu lite­ratura pentru elite, ci pentru oameni obiş­nuiţi, de obicei bărbaţi de condiţie mo­destă, poate chiar şi sclavi. Nu uitaţi de întrebarea: "Oare voi fi vândut?".

Aflăm că erau preocupaţi de viaţa de familie, de datorii, de moşteniri, de pericolele călătoriilor, de boli, de informatori, de crime şi pedepse. Cu riscul de a exagera, putem spune că oracolele constituiau un fel de instrument de apreciere a riscurilor şi probabilităţilor, mai mult sau mai puţin util în realitate, dar intens folosit.

Şi în urmă cu milenii prezicerea viitorului se dovedea a fi  presărată cu obstacole şi capcane, un domeniu uşor de folosit, greu de înţeles. Mai bine să citim Philogelos, singura carte de glume de pe vremea aceea, sau, cine ştie, cartea lui Artemidorus de interpretare a viselor.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de