Ostropel

Mi-a găsit numărul în cartea de telefon şi m-a sunat să mă întrebe dacă-i permit să-mi trimită o scrisoare. A fost suficient să-mi spună că suntem din aceeaşi comună, pentru a aştepta cu bucurie scrisoarea promisă. O bucurie egoistă însă, deoarece nu din bunătate sufletească şi nici pentru că mi-a mărturisit că-mi citeşte cu interes articolele din ziar l-am încurajat să-mi scrie. Era ca şi cum ar fi făcut-o părinţii mei dispăruţi de pe lume. La lucrul acesta m-a dus gândul.

Am aflat, citind scrisoarea ce a sosit peste câteva zile, că expeditorul ei are vârsta de 92 de ani. Se numeşte Simion Gârlea. "Din ziua de miercuri, 22 noiembrie 1939, când am fost încorporat pentru a-mi face stagiul militar la Reg. 34 Inf. Constanţa şi până vineri, 7 septembrie 1945, când am fost demobilizat la Cernavodă am stat numai în armată", zice acest om născut în anul în care ni se întregea ţara şi când mai trăiau încă Alexandru Marghiloman, P.P. Carp şi Take Ionescu.

De miercuri până vineri, va să zică! Trei zile i-au trebuit lui Simion Gârlea pentru a ajunge cu războiul până la Cotul Donului, spre Răsărit, apoi până în Cehoslovacia, către Apus, fiind prezent, tot în vremea aceasta, şi la Carei, unde jandarmul Ioniţă Borşan a înălţat la 25 octombrie 1944 steagul tricolor, ca să se ştie că tocmai fusese eliberat Ardealul şi, o dată cu el, întreaga ţară. Pentru faptele sale de arme cuprinse în intervalul dintre cele două zile, Simion Gârlea a primit trei decoraţii. Atunci, iar mai târziu, o rentă, ca veteran de război, de 222 de lei pe lună. Să recunoaştem, se plăteşte al naibii de bine eroismul în România. Păi unde s-ar ajunge dacă suma ar fi niţeluş mai mare? Vă daţi seama ce de bănet ar avea de încasat domnul veteran Gârlea până prin 2030 şi mai încolo? Se ştie doar că veteranii ăştia sunt capabili de orice, numai să pape banii statului! Cum au ajuns la vârsta de 92 de ani, sunt în stare să nu se oprească prea curând din trăit.

"Suferinţele noastre au fost mari, scrie cu mâna tremurândă dumnealui. Mâncam o dată la câteva zile. În toamna anului 1942, în Cotul Donului, timp de patru luni am băut apă dintr-un lac în care apa se aduna din topirea zăpezii sau din ploi. Dar nu am murit din cauza apei, dovadă că vă scriu acum după 68 de ani." Îl rog pe veteranul de război Simion Gârlea ca nici din cauza celor care conduc ţara să nu moară. A ieşit viu dintr-un război mondial, cu puţin noroc o să iasă viu şi din războiul cu nepăsarea acestora.

Eu, deşi nu-l cunosc decât din scrisoarea pe care mi-a trimis-o, am mare nevoie de el. Pe de o parte, pentru că n-aş vrea să rămân chiar de tot pe lumea aceasta fără părinţi. Pe de alta, de dragul chenarului tricolor în care a încadrat prima pagină a scrisorii, trasând cele trei linii colorate cu mâna. Poate unii ar fi tentaţi să râdă în faţa unui astfel de gest. Pe mine m-a încercat o mare duioşie şi-un fel de stânjeneală respectuoasă. Bieţii veterani de război! Îşi înfăşoară sufletul în steagul tricolor. E singurul mod în care îşi pot apăra până la capăt demnitatea.