x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Păcăleală „adevărată” de 1 aprilie

0
Autor: Maria Timuc 19 Apr 2011 - 18:43

Anul trecut, un bărbat „şi-a păcălit” fiica vitregă de 1 aprilie. El i-a dat te­le­fon copilei de 16 ani şi i-a spus pe un ton extrem de serios: „Vino repede acasă, că mi-am rupt piciorul, sunt într-o stare groaznică, vai, au, auuu, trebuie să mă duci la urgenţă”. Fata a alergat într-un suflet către casă, sincer afectată de situaţia tatălui şi gata să-l ajute! Când a ajuns acasă, bărbatul râdea mânzeşte şi stătea tolănit în faţa televizorului. „Te-am păcălit de 1 aprilie”, a spus el satisfăcut de ma­rea faptă, iar copila – fireşte – s-a su­pă­rat.

Ea crezuse totul real şi trăise emo­ţiile de spaimă, de îngrijorare, de nefericire specifice unui moment de viaţă urgent şi nefericit. A trecut tim­pul, s-au scrus zilele şi, iată, a venit ia­răşi 1 aprilie, dar cel de anul ăsta. Băr­batul care-şi păcălise fiica anul tre­cut îi telefonează impacientat so­ţiei sale, care era la serviciu: „Vino re­pede să mă ajuţi, că mi-am rupt pi­ciorul”! „Fugi de aici, că gluma asta proastă ai făcut-o şi anul trecut. Nu-ţi merge cu mine”, a spus femeia amu­zată. S-a zbătut omul nostru, a descris cum a alunecat pe-o suprafaţă udă, a descris că piciorul îi atârna în piele într-un anume loc, că avea dureri in­su­po­rtabile, dar... nimic. Nici femeia, nici fiica n-au mai vrut să-l creadă, până când le-a chemat la Spitalul de Urgenţă, unde ajunsese cu Salvarea. Păcăleala de anul trecut a devenit adevăr anul ăsta. Să fie, oare, o simplă coincidenţă?

„Fiica soţiei mele e o vrăjitoare”, i-a mărturisit bărbatul unei cunoş­tin­ţe, semn că el însuşi n-a văzut în asta o simplă coincidenţă. Din nefericire, n-a înţeles că, dacă întâmplarea aceasta n-a fost generată de hazard, n-a fost generată nici de fetiţă, ci de pro­pria sa „păcăleală”, de propria glu­mă, de propria imaginaţie. Iisus ne-a spus că „omul nu trăieşte doar cu pâine, ci şi cu fiecare cuvânt care-i iese din gură” şi că „din prea plinul inimii vorbeşte gura”. De asemenea, citim în Proverbe că „în gura ne­bu­nului este o nuia pentru mândria lui, dar pe înţelept îl vor păzi buzele lui”. Să fie, oare, cuvintele omului cele care-au creat „păcăleala” de sine? Să fi aşteptat „puterea aceea subtilă”, care mişcă toate lucrurile şi le aude pe toa­te, care ştie totul şi lucrează în toa­te, un an întreg pentru a transforma o „amăgeală” într-un adevăr? Dar, care să fie scopul?

Sigur că nu avem răspuns pentru toate în­tre­bă­rile, dar putem descifra o sugestie, un mesaj şi încă unul ce ne poate fi de mare folos. „Fii responsabil când vor­beşti şi vezi că universul nu ştie de pă­căleală. Dacă vorbeşti, îngrijeşte vorbele tale, căci „în gura ta este o nuia pentru mândrie” şi cu ea te baţi pe tine însuţi. Cine ştie, poţi să-ţi rupi piciorul, dacă minţi că ţi l-ai rupt, cum poţi să răceşti cobză, dacă tot spui că eşti răcit (despre asta am mai vorbit într-un alt articol). Adevărul este că noi toţi suntem neatenţi când vorbim, că – poate – sfinţii, iniţiaţii, iluminaţii şi marii preoţi izbutesc să fie păziţi întru totul de propriile lor buze, dacă nu cumva le mai scapă şi lor câte una! Noi rostim câte-n lună şi-n stele şi, dacă ceea ce rostim se întrupează peste un an, doi sau cinci, am şi uitat că am spus singuri ceea ce se întâmplă.

Din prici­na asta, a distanţei dintre rostire şi îm­plinire, nu mai facem legătura între ceea ce spunem singuri şi ceea ce se întâmplă şi ne imaginăm, poate, că realitatea-i haotică şi fără înţeles. Uneori, însă, ca în cazul omului nostru, observăm legătura, numai că in­tre­pretăm că altcineva ne-a făcut bu­cata. De fapt, ceea ce avem de reţinut din povestea asta este ceea ce Biblia spune într-o multitudine de pilde, de proverbe şi de întâmplări; cuvintele noastre sunt creatoare şi prin ele ne putem face bine sau rău. Când ştim că gura vorbeşte din prea plinul inimii, n-ar fi rău să chibzuim cât de plină şi cu ce-i plină inima noastră când buzele aruncă un blestem sau cuvinte necugetate. Să ne umplem inimile cu sentimente mai plăcute ne poate ajuta să spunem cuvinte îngrijite şi pline de căldură, care vor face din buzele noastre buzele unor înţelepţi. Po­ves­tea de astăzi – sută la sută reală – dezvăluie faptul că există o putere care ia în serios şi glumele proaste.

Când le facem în relaţia cu fiinţe inocente sau curate în suflet, bu­me­ran­gul mândriei poate deveni us­tu­ră­tor. Să punem inimile la treabă, să ne ferim vreodată să spunem bles­te­me sau cuvinte prea deocheate, să ne ferim de imaginaţia catastrofică şi chiar să nu ne permitem glume cu ase­menea lucruri. Căci Biblia ne averti­zează la tot pasul că „prin rodul gurii ai parte de bine”(Proverbe).

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de