Pace şi literatură

Dintre toate premiile acordate în numele lui Alfred Nobel, două suscită întotdeauna cele mai vii comentarii: cel pentru pace şi cel pentru literatură. Premiile oferite pentru disciplinele ştiinţifice (fizică, medicină, chimie) au un ecou mai limitat, lumea le uită mai repede. Literatura şi pacea însă declanşează pasiuni, comentarii, reacţii oficiale ofensate, contestaţii, şi aşa mai departe. Şi pe bună dreptate, pentru că atribuirea lor se face în virtutea unui aliaj savant de criterii, dintre care unele sunt politice, geo-strategice, morale...

Anul acesta putem spune că avem de-a face cu un cuplu fericit: atât Nobelul pentru Pace, cât şi Nobelul pentru Literatură au fost acordate pe merit individual, ca să zic aşa. Liu Xiaobo, dizidentul chinez condamnat la 11 ani de închisoare salvează, prin apelul său la democratizarea Chinei, onoarea unui întreg popor. Iar acest Premiu Nobel acordat unui disident chinez aminteşte întregii planete că astăzi suntem confruntaţi cu o anomalie istorică inacceptabilă. Ţara care e devenit a doua economie a lumii nu este nici pe departe a doua democraţie a lumii, ba am putea spune că la acest capitol este unul dintre exemplele cele mai îngrijorătoare. Marea anomalie nu ţine însă de faptul că regimul de la Pekin nu vrea să audă de democraţie, în definitiv este de înţeles că un partid unic încearcă prin toate mijloacele să-şi menţină puterea. Marea anomalie este că un popor de un miliard trei sute de milioane de persoane nu are timp, obsedat fiind de muncă şi de dorinţa de a se îmbogăţi, să producă şi disidenţi. Ceea ce a reuşit regimul aşa-zis comunist din China este uluitor de fapt: dacă lui Mao nu i-a reuşit revoluţia culturală şi nu a reuşit deci să creeze omul nou, în ultimii 20 de ani succesorii lui Mao au creat de fapt un om apolitic. Niciodată societatea de consum nu şi-a dat mai strâns mâna cu autoritarismul: China demonstrează de fapt că toată filozofia europeană a luminilor poate fi aruncată la gunoi, că principiile universale la care au tot visat europenii sunt ridicole, şi că omul poate foarte bine să fie feri­cit numai cu dimensiunea sa economică, fără să aibă o nevoie viscerală de mai multă libertate. Pentru că nu sunt, ei, chinezii, nişte oameni liberi? Nu călătoresc ei pentru afaceri în întreaga lume, nu studiază tinerii chinezi în Occident, nu reprezintă turiştii chinezi o mană cerească pentru agenţiile de turism occidentale? Ce sens ar mai putea avea deci democraţia într-o ţară aflată în plină ofensivă planetară?

Fără îndoială, strigătul lui Liu Xiabao în favoarea de­mo­craţiei merită un Premiu Nobel, pentru că strigătul său este şi cel al umanităţii întregi: nu vrem să fim transformaţi în nişte automate interesate numai de mun­că, de bani şi de afaceri, iată mesajul speciei uma­ne care se desprinde din acordarea acestui premiu.

În ce-l priveşte pe Mario Vargas Llosa, imensul scrii­tor care a primit Premiul Nobel pentru Literatură, putem spune de data aceasta cu mâna pe inimă că a fost răsplătită într-adevăr o mare operă. Deseori, în atri­buirea acestui premiu intră tot felul de consideren­te politice. Fără îndoială, Herta Müller, care a primit anul trecut Nobelul pentru Literatură, este o scriitoare im­portantă. Faptul că i s-a decernat acest premiu chiar în anul în care se împlineau 20 de ani de la că­derea comunismului a fost însă un mesaj extralite­rar al Academiei de la Stockholm. E ca şi cum Academia i-ar fi spus: vă dăm premiul, dar trebuie să acceptaţi ide­ea că va trebui să-l împărţiţi cu toţi scriitorii care, ca şi dumneavoastră, au rezistat împotriva totalita­ris­mului comunist. Acelaşi mesaj a fost evident şi în anul 2000 când i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Li­te­ratură scriitorului chinez stabilit în Franţa Gao Xingjian. I s-a dat Premiul Nobel pentru Literatură unui disident exilat, dar de fapt i s-a cerut Chinei să se de­mocratizeze, să adopte nu numai modelul econo­mic occidental, ci şi cel al libertăţii de opinie occidentale.

Mario Vargas Llosa este însă răsplătit pentru ceea ce a reuşit el singur cu literatura sa: să încânte o pla­ne­tă întreagă cu romanele sale. Nu pot să uit că pe Llosa l-am citit încă pe vremea comunismului, pentru că era tradus în româneşte ca şi alţi autori latino-americani. Romanul său "Mătuşa Julia şi condeierul" a fost o revelaţie pentru mine şi probabil pentru alte milioane de tineri pe această planetă. Literatura sa, încărcată de metafore umaniste, de poezie şi mister, a reuşit de fapt să treacă peste frontiere, chiar şi peste cele atât de bine păzite ale fostului bloc comunist.