x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Păduchii lui Napoleon

0
Autor: Andrei Bacalu 07 Aug 2009 - 00:00
Păduchii lui Napoleon


Lenea oamenilor i-a condamnat, printre multe altele, să devină victimele insectelor parazite. Unele sunt relativ paşnice, precum ploşniţele, altele transmit boli dintre cele mai grave, ciuma bubonică în cazul puricelui şi tifosul exantematic, boala mizeriei, purtată de păduchi.

Strămoşii noştri au preferat acum vreo trei mi­lioane de ani să folosească locurile amenajate şi apoi abandonate de gorile drept adăpost. Ei au devenit astfel gazde pentru trei soiuri de păduchi, cei care trăiesc pe pielea capului, cei de corp (mai ales în haine) şi cei care se adăpostesc în părul pubian. Dife­renţele depistate în ADN-ul insectelor au dus la o concluzie culturală. Hainele au apărut în urmă cu doar cel mult 72.000 de ani şi cel puţin 30.000.

Bolile transmisibile, ca tifosul exantematic, sunt cunoscute din Antichitate. Epidemia din Atena, asociată cu războaiele din Peloponez (anul 430 î.Hr.) care i-a ucis, printre mulţi alţii, pe marele Pericle şi pe doi dintre fiii acestuia, este atribuită tifosului. Sunt descrise epidemii şi în anul 1083 în Salerno, Italia, ca şi în timpul asaltului spaniolilor asupra Granadei, care aparţinea încă maurilor. Dacă pierderile în bătălii nu au depăşit atunci 3.000 de soldaţi, nu mai puţin de 17.000 au căzut răpuşi de tifos.

O primă descriere ştiinţifică a bolii îi aparţine medicului florentin Girolamo Fracastoro, autorul tratatului De Contagione Morbis. El remarcă faptul că epidemiile apar în timp de război, foamete, mizerie. Cea mai cumplită epidemie de tifos exantematic este legată de primul război mondial. Atunci, între 1918 şi 1922, tifosul a făcut peste 3 milioane de victime printre armatele şi civilii din Rusia, Polonia şi România.

Au urmat epidemiile din cel de al doilea război mondial, care au lovit atât sodaţii, cât şi pe cei din lagărele de concentrare şi exterminare. Invenţia vaccinurilor şi mai apoi a antibioticelor a limitat forţa distrugătoare a epidemiilor care au mai apărut după 1945, mai ales în Asia şi Africa.

Până nu de mult se credea că teribilul eşec al lui Napoleon Bonaparte, înfrângerea suferită în timpul invaziei din Rusia, s-a datorat frigului şi foamei care au secerat trupele micuţului corsican. Dar soarta Marii Armate, mai mare decât populaţia Parisului din acea vreme, era pecetluită înainte de fi răsunat primul foc de armă. În timpul marşului, câţiva soldaţi au ieşit din rânduri şi s-au prăbuşit la marginea drumului. Nu li s-a dat atenţie. Ce contează câţiva dezertori, beţi probabil?

Aveau să treacă aproape două secole până să aflăm că primele victime nu erau nişte alcoolici irecuperabili, ci doar nişte bieţi bolnavi. În cartea sa: "Înspăimântătoarea istorie a tifosului care a ucis măreaţa armată a lui Napoleon", istoricul american Stephen Talty reconstruieşte campania din Rusia. Din cei 600.000 de soldaţi, 400.000 nu s-au mai întors acasă, victime ale unui inamic necruţător, păduchele care transmite tifosul exantematic.

Acum câţiva ani, în 2001 a fost descoperită în capitala Lituaniei, Vilnius, o groapă comună conţinând câteva mii de cadavre. La început s-a crezut că e vorba de victime ale KGB-ului sau ale naziştilor. Cataramele centiroanelor şi nasturii uniformelor i-au ajutat pe specialişti să descifreze misterul: era vorba de soldaţi ai lui Napoleon, ucişi de tifos, "boala războiului".

Un nefericit amestec de incompetenţă, ignoranţă şi lipsă de planificare a dus la moartea a câte 6.000 de oameni în fiecare zi de campanie. Se prăbuşeau la margine de drum şi erau lăsaţi să moară, împăratul nu era câtuşi de puţin sentimental în confruntarea cu suferinţa şi moartea ostaşilor.

Medicii vremii, care nu credeau în microbi şi în rolul de vector al păduchilor, preferând de mult depăşita teorie a "miasmelor", s-au dovedit a fi neputincioşi în faţa molimei. Nu exista nici un tratament, în afară de ierburi, vin şi zeamă de lămâie. Decesele, credea Dominique-Jean Larrey, medicul-şef al armatei, erau provocate de frig, ploaie, oboseală şi băuturi alterate.

Dându-şi seama că nu mai poate cuceri Rusia, Napoleon hotărăşte să ordone retragerea armatei şi face cale întoarsă în octombrie 1812. Cei rămaşi în viaţă, înfometaţi şi bolnavi, disperaţi, ajung să mănânce exponatele din laboratoarele universităţii şi din muzeul de istorie naturală din Vilnius. Cu puţin înainte de a ajunge din nou la Paris, Napoleon încearcă să calmeze o populaţie aflată în pragul panicii şi dă un anunţ. "Starea de sănătate a Majestăţii Sale este mai bună decât oricând".
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de