Pădurea e singură fără Walter Frank

“Prietenul meu, Walter Frank, este neamţ get-beget şi este inginer silvic. Pe cale de consecinţă, el are câteva trăsături care îl deosebesc net de numeroşi, aparent, semeni. Ca orice neamţ get-beget născut aici, el iubeşte România şi nu vrea autonomie pe baze etnice, fapt care îl deosebeşte amarnic de o altă naţionalitate trăitoare în această ţară. Însă, şi spre deosebire de românii get-beget, el iubeşte până la suferinţă pădurea vie, lucru care îl separă, de altfel, şi de cei mai mulţi silvicultori”. Cu aceste vorbe, în urmă cu un an şi jumătate, începeam în Jurnalul Naţional, rezumatul unei vieţi dedicate până la sacrificiu codrului carpatin. O viaţă care cu greu ar încăpea într-un film serial de bună calitate, ea meritând cu prisosinţă acest omagiu.

Walter fusese peste 30 de ani la rând şeful Ocolului Silvic  de la Rusca Montană. Ne întâlniserăm întâia oară în Retezat, prin 2005. Îmi povestise multe atunci. Mai apoi, când l-am vizitat acasă, mi-a arătat albume cu pădurile “lui”, cele pe care, fără să le fi stăpânit vreodată, le iubise. Mi-a arătat şi jurnalul “de activitate”, ţinut zilnic şi ceas de ceas, vreme de treizeci de ani. Apoi m-a purtat în munte să văd. Şi am văzut.

Nu ştiu câţi oameni mai au astăzi privilegiul de a intra într-o pădure ai cărei arbori, cu toţii multiseculari, să trimită spre cer tulpini amintind de coloanele templului egiptean de la Karnak. La el îmi zburase gândul privind arborii lui Walter, cei care, dintre-o dată, mă făcuseră să înţeleg că, deşi scrisesem adesea despre “pădurea ca un templu”, comparaţia asta avea şi un chip mai pe înţelesul oamenilor, dincolo de semnificaţiile dumnezeieşti ale vieţii.

Când, în 1990, Walter a fost pensionat pentru limită de vârstă, peste jumătate din suprafaţa ocolului Rusca Montană, adică 6800 ha, era acoperită cu pădure “virgină şi cvasivirgină” – fapt atestat şi de actele ministerul de resort. Ambalându-şi drujbele  şi eliberaţi în 1989 de orice frică, rechinii lemnului aşteptau plecarea lui Walter ca pe pâinea caldă. Bănuind soarta pădurii, omul nu  s-a lăsat: trebuia neapărat ca bătrânii codri, cu adevărat un unicat european, să capete statutul de arie  protejată. Cu un dosar “beton” a prins să bată drumurile “instituţiilor abilitate”: Academia Română, Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Direcţia Silvică Reşiţa, Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice. Oamenii dindărătul uşilor capitonate păreau surzi. Oricum, până la ei urletul drujbelor ce rodeau templul vegetal de  la Rusca Montană nu ajungea. Ajungea pesemne mult mai uşor foşnetul unor argumente amuţite de portofel.

Pe la sfârşitul anului 2003, din mândreţea de codru cărunt mai supravieţuiau doar 2.430 ha. Mai apoi, an după an, pe dinaintea porţii lui Walter au trecut fără oprelişte bătrânii lui prieteni. Ucişi. Numai câte unul pe platforma camionului, asemenea unui catafalc. Unul singur, căci dimensiunile trunchiului nu permiteau încă un tovarăş asasinat în acestă ultimă călătorie. Miile de hectare seculare au devenit o mie, apoi sute. Câteva doar, în anul 2012.

De curând, în seara lui 1 Decembrie, un telefon mi-a adus o veste grea: Walter Frank se stinsese. La capătul firului era Guido Toniutti, bunul său prieten, cel care, tot şef de ocol fiind, păstorise cu aceeaşi dedicaţie Retezatul. Pensionar acum. Un alt om din specia rară pentru care patria, patrimoniul şi România nu sunt vorbe  goale. De data asta, un italian get-beget.

Mi-am amintit cum, în noiembrie 2010, urcasem la tăul Bucura din Retezat împreună cu cei doi. Din Bucureşti mai invitasem un  îngrijorat “pro natura”, pe Cristian Grecu. ţinusem să îi cunoască, fiindcă la anii ăştia nu se ştie... “După cincizeci de ani, viaţa se măsoară în ani, după şaizeci în luni, după şaptezeci în zile şi după optzeci de ani, în ceasuri – obişnuieşte să spună Guido.

La 77 de ani, bolnav, Walter şi-a purtat rucsacul uriaş până în căldarea de sub cer, fără să pomenească o clipă de cancerul care îl rodea. Ne-a vorbit însă de tristeţile pădurii de la Rusca Montană şi despre moartea pădurii carpatine de prin alte locuri.

În seara acestui ultim 1 Decembrie, pe un forum de “conservare a biodiversitaţii”, sub titlul “Sârba pe morminte”, Cristian Grecu a postat un anunţ: “ Astăzi ne-a părăsit un mare şi inimos silvicultor: Walter Frank. Prilej de tristeţe pentru câţiva, motiv de mare bucurie pentru mulţi. Pădurea e tot mai singură. Şi mai puţină. E vremea lupilor tineri: frustraţii cu CV-uri înzorzonate, silvicultorii de pantof, nesătuii cu burţile revărsate peste chimirele dodoloaţe.”

Tot acolo, Cheorghe Cionoiu – alt silvicultor cu vocaţie, respins de “sistem” şi plecat în Germania, i-a răspuns:” Dumnezeu să-l odihnească! Cancerul galopant care l-a răpus s-a datorat şi tensiunii nervoase cauzate de neputinţa de a opri tăvălugul criminal al drujbelor şi TAF-urilor care distrug arboretele pe care le-a apărat timp de o viaţă în O.S. Rusca Montană, dar şi peste tot în România.

Anul trecut, bolnav şi în vârstă de 78 de ani, a însoţit la rugămintea mea echipa de control a Academiei Române, în bazinul Râului  Şes din Retezat. Ulterior am participat împreună la o dezbatere găzduită de  Antena 1 Deva. În martie anul acesta, şi mai grav fiind, a susţinut la Bucureşti, în Casa Oamenilor de Ştiinţă, un referat cu tema "Drama unor păduri virgine şi cvasivirgine din O.S. Rusca Montană”, în încercarea sa disperată de a convinge autoritaţile de resort silvic să treacă sub regim de protecţie integrală măcar câteva sute de hectare care supravieţuiseră.

În cursul unei discuţii purtate cu Walter în iarna trecută, el  mi-a relatat următoarele - citez din memorie: "Un individ care fusese condamnat în timpul comunismului pentru delapidare, a obţinut după revoluţie certificat de deţinut politic în baza condamnarii reale şi a unei gogomănii susţinute de amici politici influenţi: cum că dosarul de delapidare i-ar fi fost fabricat de Securitate. Acum este primar şi tartor în ocolul composesoratului de la noi. Când l-am întalnit ultima oară şi l-am întrebat ce mai face, mi-a răspuns semeţ: «Tai pădurea aia care ţi-a fost atât de dragă ţie!»"

Le ştiam şi eu toate astea chiar de la Walter. Voisem să le scriu “Şi-am tot lăsat, pân-a fost viu/ Şi-mi ţin acum cuvântul”. Şi mai rostesc “Dumnezeu să îl odihnească”. Fiindcă Walter Frank merită cu adevărat odihna. Şi tot El să îi ierte pe nesătuii intraţi cu drujbele în templul verde. Dacă  merită şi dacă poate.