Pai, vezi, mai Florine...

FOSTII COLEGI pe care-i intalnesc la multi ani odata, intamplator, sunt tot mai batrani. Unii sunt de nerecunoscut. Ne privim, ne pipaim mai bine zis cu privirea, cu o mirare obosita dublata de neincredere. Ai zice c-a dat o epidemie in putinta de a ne mira. Dar cum numai eu scriu despre asta, imi rezerv o concluzie confortabila. E concluzia celui care poarta oglinda, cu privilegiul de a nu se privi si el in oglinda: batranetea e atunci cand imbatranesc ceilalti.

DESPRE OAMENII SARACI si rai se spune ca-s rai din cauza saraciei, ca i-a inrait traiul prost. Desi e mai probabil sa fie si invers, sa fie saraci, fiindca-s rai din nastere, au gena asociala.

AUD DIN MAI MULTE GURI o poveste de prin 1995, cu Ion Iliescu, fapt ce inseamna ca istorioara a intrat in legenda. Ea spune cum ca Ion Iliescu s-ar fi intalnit la o sindrofie cu un actor aflat politiceste in cea mai hotarata opozitie si ca acesta, actorul, inmuiat nitel de niste amintiri, i s-ar fi marturisit, cu un soi de nostalgie reparatorie, presedintelui: Adevarul e, domnule Iliescu, ca atunci cand am fost eu repartizat la un teatru de provincie mi s-a dat, de cum m-am infiintat la judet, casa. Nu un apartament, ci o camera intr-un apartament. Dar mi s-a dat. Nu aveam bani, insa mi s-a dat credit la o cantina. Mancare de cantina, ma rog, dar o aveam. Apoi, cu banii. Nu erau ei multi, dar erau. Ma descurcam. Cat despre teatru, ce sa zic, ca orice teatru, dar jucam seara de seara. Mai erau si primele. Nu mari, dar ni se dadeau... Ion Iliescu l-a ascultat pe marele actor cu nelipsitul sau zambet prezidential pe buze, zambetul acela care nu dadea rau nici in socialism, iar la sfarsit, ca si cum il lasa pe interlocutorul din cea mai dura opozitie sa aiba ultimul cuvant, a zis: Pai, vezi, mai Florine...

ORICE ZICERE DE SEAMA, care a traversat veacurile si a marcat gandirea a nenumarate generatii de intelectuali, sfarseste intr-o poanta banala de televiziune. Cuget, deci exist! A devenit Mananc, deci exist! De aici incolo e liber la cele mai personale contributii la geniu: Beau bere, deci exist! Ma scarpin in fund, deci exist! Ma uit la OTV, deci exist!

IN STUDENTIE, la un bal, Vasile B. a cunoscut o fata de la Stomatologie, din ultimul an. S-au placut, s-au intalnit de mai multe ori, au mers la film, au mancat savarine la Trandafirul rosu si s-au pupat, de cate ori s-au gasit in locuri mai intunecoase, cat sa nu-si rupa buzele. A fost de ajuns insa ca sa se sarute si intr-un loc luminat cu multe becuri, ca stomatoloaga, dupa ce i-a framantat bine de tot gura, i-a zis: Stai asa, sa vad daca ai carii. La douazeci si cinci de ani, s-a revoltat cu delicatete Vasile B., de unde sa am?! Fata nu s-a lasat, i-a cascat gura mai mult cu forta si a descoperit sapte carii, sase mici si una mai mare. Normal, toata povestea de amor s-a terminat pe loc. Pana la saizeci de ani, Vasile B. n-a avut nevoie de dentist. Dar si atunci, a consultat un barbat, care i-a gasit doar trei carii mici si una mai marisoara.