x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Painea amara a exilului

0
15 Iun 2004 - 00:00

N-am sa scriu saptamana asta nici despre Mihailesti, nici despre alegeri, nici despre securistii din televiziune, despre nimic, adica, din subiectele pe care altii le pot trata mai competent decat mine.

Voi scrie despre singurul lucru in care doar eu sunt competent, si anume despre propria mea deprimare. Fiecare roman, daca nu are sansa sa fie idiot, este de ani de zile deprimat. Acest sentiment national n-are legatura nici cu bunastarea, nici cu sanatatea, nici cu starea vremii. Poti sa-ti implinesti visele cele mai fierbinti, sa castigi lozul cel mare la loterie si a doua zi sa simti, totusi, ca plesnesti de nefericire. Neimplinirea, frustrarea, nelinistea sunt sporturile noastre nationale si, dac-ar fi omologate oficial, ne-ar aduce multe medalii in competitiile internationale.

O asemenea medalie imi atarna de gat, incovoindu-ma pana la pamant, dupa intoarcerea din Bulgaria. Ce cauta neamtu-n Bulgaria? Am fost invitat acolo, pentru cateva zile, de editura care mi-a publicat un roman tradus in limba bulgara. Am putut vedea, asadar, o tara verde, valurita, un oras special - Veliko Tarnovo - si o capitala modesta, dar asezata intr-o ambianta geografica remarcabila. Nu vreau sa fac insa o comparatie intre cele doua tari (m-am lecuit de cand mi s-a demonstrat ca Polonia se taraste undeva in urma noastra…), ci sa vorbesc despre doua mentalitati.

Am fost mai intai invitat la o conferinta de presa, unde am facut fata intrebarilor unei multimi de ziaristi. A fost primul meu eveniment de acest fel. Intrebarile erau ciudat de pasionate, tinand seama de sentimentul nostru ca evenimentele culturale sunt, pentru presa, a cincea roata la caruta. Dar pasionat a fost mai intai traducatorul meu, pasionata si editoarea mea. Amandoi au lucrat cartea mea din sincer entuziasm, din sincera dragoste pentru literatura. Straniu, nu-i asa? La noi nu starneste entuziasm nimic. Poti fi coborat cu harzobul din cer, poti rascoli lumea, vei fi primit mereu cu aceeasi sastisire ironica.

A urmat Targul de carte de la Sofia. In cadrul lui, la o cocheta cafenea literara, mi-a fost prezentata iar cartea abia aparuta. Alte discutii, la un moment dat periculos de aprinse. Intrebari din public, microfonul purtat dintr-o mana-n alta. Eram nedumerit. Nu ma stiam cine stie ce star literar occidental, ci tot un amarastean din zona, un ins dintr-o cultura mica si fara perspective. Si atunci s-a intamplat lucrul care m-a terminat definitiv. Raspundeam unei intrebari, cand deodata a aparut, nu se stie de unde, un urias tort. Pe el era scris numele meu si desenat un fluture cu o singura aripa. Va rog sa ma credeti ca mi-au dat lacrimile. Abia daca-mi mai aminteam ca era ziua mea de nastere. Nimeni, niciodata, n-a facut un asemenea gest pentru mine in Romania. Banuiesc de altfel ca nimeni, in lumea culturala romaneasca, n-a avut parte de ceva atat de emotionant. La noi nici dragostea, nici respectul nu se poarta.

Dupa alte cateva zile aglomerate, cu interviuri la radio si tv, in ultima seara am avut bucuria sa-i cunosc pe cei mai importanti si mai renumiti scriitori bulgari, la o masa festiva organizata pentru mine. Chiar am si tinut un toast, de asemenea pentru prima data in viata mea. Daca un autor bulgar ar fi venit la noi, probabil ca n-ar fi interesat pe nimeni.

Intors acasa am fost luat repede in primire. Telefoane la care vorbesc cu "dumneavoastra" si mi se raspunde cu "tu". Trageri de urechi, strambari din nas. Si mai ales indiferenta, indiferenta generala la orice esti si la orice faci. Si mai ales bucuria (singura, probabil, care ne este data) la privelistea cuiva si mai trist, si mai nenorocit decat tine. Bucuria, cum spune un cantec, ca celalalt a luat teapa…

Cum poate fi deprimarea noastra, cand bucuria noastra e cea mai trista din lume? Uneori simt ca intreaga lume e patria mea, si doar Romania este strainatatea. Simt ca mananc, la Bucuresti, painea amara a exilului.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de