Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cineva ar putea spune că întâmplările ce urmează, aparţinând experienţelor mele personale şi făcând parte întrucâtva din viaţa privată a personajului - un traseist politic despre care am mai scris - nu au relevanţă pentru statura sa politică. Acestui naiv i-aş spune că mintea şi purtarea unui om nu se schimbă o dată cu urcarea pe un fotoliu public. În noua postură, eventual şi cu efort, se schimbă ceva din masca acestuia, fapt previzibil, absolut nedurabil şi superficial. De aceea, a deconspira publicului adevăruri care marchează în profunzime mentalitatea şi apucăturile unui politician cu pretenţii este un act de responsabilitate civică, de patriotism în ultimă instanţă. Adică, de bun-simţ. Legitimitatea deconspirării este cu atât mai înaltă cu cât, irepresibil, numai "omul profund", "abisalul" acestuia guvernează în fapt toate deciziile sale. De el depind legi, alianţe, întovărăşiri, afaceri subterane, labilităţi, pripeli, gafe, promovări şi numiri de responsabili, "chipul şi asemănarea" sa regăsindu-se în toate. Iar consecinţele, adesea însemnând pierderi irecuperabile, le suportă ţara. Asemenea paleozoologului, care după un dinte fosil găsit, după fragmentul unei vertebre antediluviene, reconstituie chipul şi creieraşul monstrului saurian, cititorii Jurnalului Naţional vor putea construi, din câteva întâmplări, chipul "saurianului" politic. Făcând, poate, un pas conştient spre ameninţarea acestuia cu dispariţia.
Voi nu contaţi!
Sloganul electoral al lui Traian Băsescu "Doresc o Românie a bunului simţ!" mă trimite inevitabil cu gândul la istorii al căror protagonist este unul dintre apropiaţii şi fidelii săi susţinători. Fiindcă, dacă ceva lipseşte flagrant personajului public cu pricina, acesta este chiar bunul-simţ. În urmă cu câţiva ani mă aflam la Hotelul Bucureşti, în apartamentul proaspătului ministru al Pădurilor. Nu de mult, în preajma alegerilor, în aceeaşi încăpere, vorbisem cu el - pe atunci doar senator - despre perspectivele sale şi îmi spusese clar că ţinteşte fotoliul amintit. Vreme de o întreagă legislatură, recunosc, îl căutasem frecvent în Capitală - ne ştiam de mult, eram amici, concitadini - motivul fiind promisiunea pe care mi-o făcuse în mod public, la lansarea candidaturii pentru Senat în anul 2000. Atunci, la întrebarea "Domnule inginer, dacă ajungeţi în Senat, veţi deveni emisarul şi susţinătorul iniţiativelor ecologice spre putere şi în legislativul ţării?", îmi răspunsese în faţa a sute de alegători: "Da. Vă promit. Cu siguranţă voi face acest lucru". Promisiunea însă nu se adeverise timp de patru ani sub scuza repetată: "N-am ce face. Suntem deocamdată în opoziţie. N-am nici o putere". L-am înţeles şi, deopotrivă, am văzut bine cum - deşi silvicultor - nu îi stătea defel capul la "problemele mediului", fiind obsedat permanent de "rezolvarea" câtorva dosare penale pe care - ca fost director de direcţie silvică - le avea la Parchetul General. Aşadar eram la hotel, partidul său câştigase alegerile, iar el devenise ministru "de resort". Aparent, nimic nu mai stătea în calea binelui pădurilor, apelor, sălbăticiunilor şi oamenilor.
Vorbea la telefon când mi-a deschis. Era vădit încântat, fericit şi zâmbetul nu l-a părăsit nici o clipă pe durata nesfârşitei convorbiri. Mă aşteptam să găsesc un om bucuros, dar grav, copleşit de însemnătatea şi răspunderea misiei. Nu părea să fie deloc aşa. Umbla prin cameră cu telefonul la ureche, râzând, dând replici victorios-băşcălioase interlocutorului care, se auzea, râdea şi el satisfăcut - pesemne un coleg de partid. Într-un târziu, încheind, l-am felicitat. Mi-a mulţumit scurt şi m-a lovit în moalele capului cu "Ce părere ai?... Aşa-i c-am urcat iute?". Urcase iute, într-adevăr: de la intrarea în politică, după doar patru ani, era ministru. Am confirmat, dar nu am avut vreme de altele, fiindcă telefonul a sunat iar şi iar. Aşa a trecut toată seara şi, vreme de vreo două ceasuri, dacă nu cânta telefonul, neîntârziat, forma el un număr. Se făcuse târziu şi - conform înţelegerii - eu venisem la Bucureşti cu o întreagă listă de teme ce priveau ecosistemul forestier. Am dat să îi vorbesc pe când şi-a închis mobilul - era aproape de miezul nopţii -, dar trebuia să îl înţeleg: era obosit, urma să se culce: "Treci mâine pe la mine la minister şi vorbim acolo". Era clar că nu îl interesau ideile mele, voia să doarmă, dar până una-alta l-am întrebat: "Şi totuşi, acum, fiindcă sunteţi voi la putere, vă veţi uita cât de cât la iniţiativele luminoase, avangardiste, oarecum mai elitiste din societatea civilă?". Dintr-o dată s-a uitat la mine atent, ca scuturat din somn, ţintuindu-mă o privire depărtată şi uşor amuzată: "Ascultă, măi Nicule... Câţi sunteţi voi ăştia, elita? O mie, două mii? Voi nu contaţi. Nouă ne trebuie talpa ţării. De ea trebuie să ne asigurăm". Gheorghe a' lu' Flutur din Botoşana trăia instinctiv - păstrând, fireşte, proporţiile - înăuntrul gândirii tătucului Stalin, care, se ştie, atenţionat asupra unui posibil protest papal, întrebase retoric: "Şi cam câte divizii are papa?". A doua zi am mers totuşi la minister. Doar bătusem 400 de kilometri ca să discut cu el. Secretara m-a anunţat, am aşteptat îndelung: ministrul era prins cu o delegaţie suedeză. M-am întreţinut cu un consilier şi în cele din urmă am fost primit. Mi-a strâns mâna şi s-a aşezat la masivul birou, alături de drapelul României. "O cafea, un ceai, o apă?", m-a întrebat apoi, agitat, tot numai un zâmbet... Am refuzat şi am scos un dosar. Ministrul s-a scuzat, nu avea vreme, puteam sta eventual ca între prieteni la o cafea, cinci minute, dar agenda zilei nu permitea să ne lungim: "Mai vii tu pe la Bucureşti, lasă că vorbim altcândva, găsim noi...". L-am simţit fericit. Îşi atinsese scopul: îl văzusem "acolo", în fotoliu, lângă tricolor.
