Panouri publicitare culturale

Noaptea era pe sfarsite cand am intrat in oras. Eram obosit, dupa ce rulasem ceasuri intregi prin ceata, cu ochii pironiti la banda alba din mijlocul soselei, reper sigur, pe care aburii laptosi il nasteau cu o zgarcenie vascoasa. Printre case bura slabise si farurile taiau tulnice lungi de lumina, stridenta in ceasul de somn al urbei. Rulouri coborate peste ochii inchisi ai ferestrelor joase, gradini melancolice, grele de roua, intinse pana in strada, ici-colo, la porti, cate o banca de taifas, in asteptare.

Inaintam fara graba, pastrandu-mi vechiul reflex ce ma proteja de agresiunea vremurilor: imi purtam ochii jos asupra peisajului urban, lasand sa defileze la periferia campului meu vizual armata de panouri publicitare – unele gigantice – care, in cartierul cu aer patriarhal, imi pareau panzele corabiilor unui timp urat. Ma exasperau anonimii cu chipuri de bovina extaziata, fericiti ca fumau nu stiu ce tigari, ca isi achizitionasera o masina "tare" sau cei care vorbeau la telefoane mobile "oricat, orice, oriunde, cu oricine", cum spunea indemnul unei ubicue reclame. Evitam vederea panourilor nu fara efort, semn ca reflexul era mai mult dorinta decat reflex, constientizandu-mi amuzat satisfactia nevrozata si ineficienta, pe care mi-o ofeream oarecum eroic. Mai era insa ceva care imi sporea concentrarea in razboiul personal cu publicitatea: in orasele mari, unde reclamele se cocotau pe ziduri, stalpi ori fatade inalte, stradania de a nu le citi era mai mica. Dimensiunea omeneasca a oraselului in care ma aflam obligase insa pe proprietarii panourilor publicitare sa le aseze jos, fapt care imi condamna ochii la un zbor umilit, lipit trotuarelor. Reclamele erau insa mari si greu puteau fi neglijate. Am accelerat, profitand de strada pustie, obsedat de chipul pictat al noii dictaturi in care banul si ignoranta straluceau voios. Rulam tot mai iute pe ceea ce – judecand dupa largime – era strada mare a targului, incurajat de lampile galbene care clipeau somnoros la intersectii. Goana n-a durat, fiindca un semafor intepenit pe rosu m-a obligat sa franez. Ma aflam la un sens giratoriu, ocolind un rondou inflorit. Loc important al oraselului pesemne, impanzit cu panouri publicitare cotropitoare prin dimensiune si numar. Ma uitam doar la asfalt, incercand sa le ignor, dar simteam cum, de la o clipa la alta, confruntarea devenea inevitabila. Stopul acela incapatanat, poate defect, ma condamna la informare. Incet am ridicat privirea spre cel mai apropiat panou si dintr-o data o nefireasca speranta m-a inundat: conturul unui chip cunoscut imi rascolise memoria, prins involuntar cu coada ochiului. "Toti pe buze-avand virtute, iar in ei moneda calpa", am citit. Deasupra stiutului vers trona portretul de tinerete al lui Eminescu. Primul gand – ca ar fi o farsa antielectorala mi-a trecut repede: nu departe trona William Shakespeare langa "Truth has a quiet breast", adevar tradus si in romaneste, scris cu caractere de aceeasi dimensiune. Am observat apoi ca piata era impanata cu reflectoare care isi proiectau lumina asupra chipurilor din acele rame gigantice. Incurajat, mi-am aruncat ochii dincolo de rondoul cu flori. Dintr-un portret nocturn si incruntat, Lucian Blaga declara: "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii". Alaturi, in marime naturala, cam teapan, sta Romain Gary, fotografiat langa avionul cu care brazdase cerul Africii. Nadajduia si el sa fie acceptat: "Orice om care a cunoscut foamea, frica sau munca fortata, incepe sa inteleaga ca ocrotirea naturii il intereseaza in mod direct". Semaforul, trecut pe verde, ma invita sa plec. Am accelerat vested, regretand ca indaratul meu ramasesera panourile unui intreg bulevard, necitite din prea multa frica. Dand ocol rondoului cu flori i-am mai vazut, in trecere, pe Camus, Ernesto Sábato, pe Malraux si Montaigne care spunea electoratului ca "Trebuie sa invatam sa suferim ceea ce nu putem evita". Am intalnit apoi o "taranca cu ulcior" inclinandu-si capul cu melancolie spre autoportretul lui Grigorescu, aflat in medalion. Pe fatada unei cladiri din beton si sticla, Gandhi acoperea cu seninatate zeci de ferestre, vorbind in desert: "In probleme de constiinta legea majoritatii nu are ce cauta". Cu uimire descopeream ca tot ceea ce luasem drept agresivitate mercantila de-a lungul unei strazi intregi nu era decat o obstinata repetitie culturala. Spiritele mari ale lumii pusesera stapanire pe spatiul publicitar al urbei, dominand, pana si prin suprafata afiselor, pe maruntii prosti, fericiti ca-si spalau hainele cu un nou detergent "inteligent". Edilul sef – un necunoscut pentru mine – daduse "Cezarului ce-i al Cezarului": alternase in spatiul public efemerele reclame ale agentilor de publicitate cu o permanenta expozitie de portrete din care, contrastand amarnic cu zbenguiala indemnurilor la consum, plecau spre trecatori privirile si vorbele constiintelor generos zbuciumate ale Terrei. Prin dileme si probleme, peisajul se echilibra.

Banal, as putea scrie acum ca, pe cand gustam un aforism al lui George Bernard Shaw, am auzit glasul desteptatorului. Vrand sa evit o astfel de incheiere si neavand o alternativa inspirata, recunosc deschis: nu am visat, iar orasul acela nu exista. Mi se intampla insa sa visez la el.