x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Parabola maratonului

0
Autor: Tudor Octavian 13 Apr 2010 - 00:00
Dacă la un maraton cu sute de alergători, unul e cu mai multe clase peste ceilalţi şi se depărtează de pluton, nu cu o sută de metri sau cu două sute, ci cu patru, cinci kilometri, acesta strică întrecera. Televizunile îl ignoră şi se concentrează pe bătălia pentru locul al doilea, care se dă umăr la umăr, pe chinul celor care trag la locurile următoare.

Câştigătorul, atletul care soseşte la finiş cu o jumătate de ceas înaintea celui de-al doilea clasat, e privit ca un intrus, ca un ins care a încurcat maratoanele. Al lui se ţinea în altă parte, cu adversari de alt calibru. Eroul, învingătorul care răspunde aşteptărilor publicului şi care se bucură de respectul sutelor de competitori, e omul de pe locul doi.

Dovadă că e câştigătorul cel adevărat al maratonului la care se uită tot oraşul, nu al altui maraton, de alt nivel şi cu alte interse sportive la bază, e istovirea ce i se citeşte pe chip, faptul că a leşinat de îndată ce a terminat cursa, sudoarea în care se scaldă. Ce fel de învingător e veneticul care a sosit cu o jumătate de oră înaintea mulţimii de atleţi, dacă nu-i transpirat, nu gâfâie şi nu cade lat la terminarea celei mai aşteptate curse anuale de colectivitatea locală?

Publicul se simte sfidat de superdotatul care reuşeşte, într-un timp mult mai scurt şi cu mult mai puţine efort, ceea ce normalii izbutesc muncind din greu o viaţă. Nu-i bine să fii un super-dotat într-o lume în care marea performnaţă nu are un trecut, n-are arbore genealogic şi, mai ales, nu naşte mereu super-dotaţi.

Genialii, ca să fie trataţi drept ceea ce sunt, trebuie să se manifeste în medii care au percepţia genialităţii. Când ieşi complet din unităţile de măsură ale performanţei tradiţionale, eşti perceput ca un rebel care doar strică aceste unităţi de măsură, în uz de secole, nu ca un deschizător de drumuri, care instituţionalizează o grilă valorică superioară.

Aşa trebuie înţeleasă şi drama unor spirite inovatoare, a unor compatrioţi super-dotaţi care nu s-au realizat acasă, deşi în alte ţări e probabil că s-ar fi afirmat. Nu e o dramă, ci o eroare prelungită. Nu-s puţini românii cu minţi de rang mondial care au preferat să se vaite de nenorocul de a se fi născut şi trăit în România, deşi maratonul lor se desfăşura în alte ţări.

Că o condiţie a realizării şansei era chiar evadarea din România, e adevărat. Numai că adevăratul maraton e acela care îţi confirmă şansele pentru participarea la Olimpiadă. Timpii judeţeni şi naţionali sunt alţii decât timpii de Olimpiade.

Evident că maratonul e o parabolă. Ca orice tip de întrecere milenar, maratonul a dezvoltat înţelesuri de parabolă. Nu-i corect - aceasta e învăţătura parabolei - să reclami glorie planetară, când participi doar în campionate mici şi locale. Nu-i corect nici să blamezi, pentru lucruri pe care ele nu ţi le pot da.

Am cunoscut de aproape un sculptor de-al nostru, în felul său un superdotat, care suferea enorm pentru îndelungata neluare în seamă a superdotării sale în ţară şi care nu făcea altceva decât să-şi blesteme soarta de român. Sculptorul ar fi putut pleca la Paris sau la New York, în metropole pline de superdotaţi, ca să se întreacă în maratoane artistice cu incidenţa universală, dar s-a ratat... într-o ţară unde sculptura nu avea un statut social mai bun ca în România.

Sculptorul putea să plece oricând la Paris sau la New York, însă a preferat, de teama unei mari înfrângeri, să eşueze ca un mare neînţeles într-o patrie unde sculptura nu avea nici prezent, nici perspective, doar pentru satisfacţia cinică şi masochistă de a învinui de obtuzitate două ţări!
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de