Părerile care contează costă

În 1990, la o întrunire a românilor risipiţi în toată lumea, cu românii care ieşeau pentru prima oară din ţară, timoraţi de tot ce li se înfăţişa ochilor şi de relaxarea cu care "înstrăinaţii" priveau schimbările din estul Europei, un senior de 90 de ani, verde la minte şi cu un trecut mare în politica de dinainte de al doilea război mondial, mi-a zis: Uite, o să te învăţ eu cum trebuie să trăiţi şi voi bine. Deschideţi acolo, acasă, multe magazine mari, ca aici, în Vest, umpleţi-le cu de toate şi aşa o să trăiţi bine.

Pe moment, cugetarea distinsului interbelic, căruia toţi i se adresau ca unui pater familias, mi s-a părut o prostie. Îmi părea remarca unui bătrân, care pierduse de mult relaţia cu realitatea şi confunda cauza cu efectul. Tot gândindu-mă însă la spusa lui, contrariat de respectul de care se bucura, m-am întrebat dacă nu cumva ea conţinea şi un adevăr, pe care eu nu eram pregătit să-l înţeleg.

Adevărul ar fi trebuit să fie următorul: dacă a trăi bine înseamnă a avea acces la tot ce ne era interzis ori inaccesibil înainte de 1990, atunci precis că azi trăim bine. Avem marile magazine pline cu de toate, putem călători oriunde, putem să ne facem orice plăcere, care are un preţ, indiferent de unde poate fi ea cumpărată, nimic nu ne mai este, în principiu, interzis ori de neabordat. În principiu, în sensul că, în fapt, se impune o precizare: Dacă ai destui bani.

Democraţia are şi aici o soluţie, care dă o definiţie mai largă ideii că, în sfârşit, trăim şi noi, românii, bine. Nu e obligatoriu să ai bani, e destul să îi faci. Mai departe, românimea de azi se împarte în două: unii care se pricep să facă bani şi, în consecinţă, pot zice "Da, domnule, a venit şi vremea să trăiesc aşa cum îmi place!", iar alţii, o majoritate covârşitoare care nu ştie să ajungă la bani şi, tot în consecinţă, nu trăieşte deloc bine.

De ce aceştia din urmă - majoritatea - nu au bani, nu vor avea bani oricât s-ar strădui şi nu întrezăresc nici cea mai mică şansă de a trăi măcar o mică parte din viaţă bine - e altă poveste. În regimurile democratice, discută situaţia majorităţii paupere şi caută soluţii ca şi aceasta să trăiască mai bine doar oamenii cu oarece stare sau de-a dreptul avuţi. Cei care scriu articole despre eradicarea sărăciei, care alcătuiesc şi discută statisticile sărăciei, care guvernează cu programe de rezolvare a situaţiei săracilor şi a marii părţi din populaţie care nu trăieşte bine nu sunt decât prin excepţie săraci. Nu cunosc ca în ultimii 20 de ani săracii să fi avut un cuvânt de spus în media, în Parlament şi, în general, acolo unde se iau în seamă opiniile.
Săracii fac doar marşuri, protestează, huiduie puterea, uneori se revoltă şi fac prăpăd, dar nu ca individualităţi, ci ca mulţimi având un singur nume: oameni care nu trăiesc bine.

Democraţiile au acest defect fundamental, că până şi opiniile au un preţ, un cost de susţinere, presupun o investiţie, altfel spus, sunt o chestiune de bani. Poţi să ai dreptate, dar, dacă n-ai bani să-ţi promovezi toată dreptatea, obţii doar o porţie mică din binele pe care ar fi să ţi-l aducă dreptatea.

Democraţiile nu garantează un trai bun, ci doar posibilitatea de a-l cumpăra. Deschizi magazine cu de toate, pe toată planeta, şi îţi e bine. Dacă, desigur, îţi e dat să faci şi bani. Simplu, nu?