x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Parfum de redacţie

0
Autor: Tudor Octavian 19 Iun 2009 - 00:00

Unii se nasc cu talent de şefi. De natura acestui talent îţi dai cel mai bine seama când înţelegi că nu-l ai. Deşi n-am nici un pic de îndemn spre şefii, la 15 ani am fost câteva luni şeful revistei liceului. O încropeală festivă în vreo 30 de exemplare dactilografiate şi multiplicate la o maşinărie care se chema gheştender sau cam aşa. În loc să mă bucur că fusesem desemnat cap de redacţie, sufeream pentru că mica mea redacţie nu avea şi un spaţiu numai al ei.



În vacanţa care a urmat, m-am plimbat în câteva rânduri prin faţa clădirii unde se găsea redacţia ziarului Înainte din Brăila. Într-o zi mi-am făcut curaj şi am intrat, întrebând de domnul Rădulescu. La ziar nu lucra nici un domn Rădulescu. Pe asta mizam. S-a întâmplat însă să existe unul, fapt care mi-a dat scenariul peste cap. M-am bâlbâit, dar persoana a priceput ce voiam şi, după ce m-a dus prin toate secţiile, m-a luat în tipografie.

Nu ţin minte chipuri, ţin minte mirosuri. În redacţie, duşumeaua fusese spălată de curând cu o chimicală din acelea folosite şi în spitale, birourile aveau pereţii plini de fum de tutun, în camera dactilografelor stăruia un parfum greu, de femei năduşite, afişele de pereţi, şi ele, răspândeau un damf instituţional. Cât despre sala maşinii, unde se trăgea cotidianul, ea părea să se scalde în emanaţii mecanice şi uleioase.

Dacă-mi pun ambiţia, pot povesti mirosurile tuturor redacţiilor prin care am trecut. M-am impregnat de ele, mi le amintesc ca pe nişte chemări. Şi datorită lor, datorită miresmelor hârtiei, aromelor cernelei, emanaţiilor fin industriale ale maşinilor de scris şi a respiraţiei călduţe a computerelor, profesia de jurnalist are miros. Un tunisian, care ţine o cafenea ieftină pe lângă Piaţa de pureci din Paris şi la care mă duc de două, trei ori în an, pentru aromele internaţionale ale locantei, prietenoase şi relaxate, mi-a spus mândru că pe la el trec mereu ziarişti. De unde ştiţi că-s ziarişti?, l-am întrebat. Omul şi-a dus mâna la nas şi mi-a făcut cu ochiul.

Zilele trecute, l-am întâlnit din nou în lift pe unul dintre gazetarii la pensie, cu care m-am salutat de multe ori în Casa Scânteii, fără să fiu curios la ce publicaţie a lucrat. A deschis vorba, spunându-mi că are 80 de ani, că bate zilnic mai multe redacţii, fiindcă din pensie nu-şi poate permite să cumpere nici un ziar şi că din foştii colegi de generaţie pensionari de 10 şi chiar de 20 de ani cunoaşte câţiva care, ca şi el, colindă redacţiile zilnic şi cer câte un ziar. Ştiţi, a mai spus el, Casa Scânteii nu mai e ce era odată. Mă credeţi sau nu, dar vin mai mult pentru miros.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de