Părinţii premierului, şi restul fleacuri

Părinţii premierului Boc mă impresionează precum icoanele naive cu sfinţi. Ţăranii noştri sunt icoanele unei ţări care, adesea, şi-a ucis sfinţii. Sau i-a legat în lanţuri şi i-a răstignit pe pereţii ocnelor, să lumineze de acolo bezna istoriei. Când n-au murit în beciurile colectivizate cu forţa, s-au scurs în brazdele răscolite de multele războaie de apărare. Şi nici măcar n-au icnit. Nu s-au revoltat, n-au urlat la nedreptatea sorţii. Au pierit pe tăcute, împăcaţi că-şi păzesc bătătura, nevoile şi neamul. Dar neamul nu s-a învrednicit să-i canonizeze. Dimpotrivă, i-a urgisit şi canonit fără milă, fără recunoştinţă. Când îi văd pe părinţii domnului Boc, îmi amintesc că am avut şi eu bunici, iar asta a fost cea mai mare fericire cu care m-am ales în viaţă.

Deunăzi, mama fiului Emil se îngrijora de problemele şefului de Cabinet cu acelaşi nume. "Să nu se bage, s-o lase să-şi ducă singură greutatea! Să-şi ducă fiecare greutatea!", atât i-a zis bătrâna ţărancă din Apuseni pruncuţului săltat în cogeamitea dregătorie. Venise vorba despre duduia Elena, iar grija maternă a prins grai. Poveţele ţăranilor sunt, nu rareori, mai înţelepte decât pogoanele de fraze rostite pompos de analiştii neaoşi. În exprimarea lor simplă, adevărul  umblă liber, nu se ascunde în dosul feluritelor mercenariate şi constrângeri. Căci muma prim-ministrului a spus exact ceea ce-o frământă şi, zău, că nu greşeşte neam. Chiar aşa, "madam" Udrea să-şi care singură "greutatea", că are poşete cu duiumul! Şi ce poşete!...

***

Răsfoiesc un ziar de-al mogulilor. Nu mă pot dezbăra de zilnica apucătură, în ciuda umorilor prezidenţiale. Zi de zi încalc ucazul băsescian şi citesc presa, căutând fraza construită acătării, şi nu altceva. Acum, însă, ochii mi se pironesc pe o fotografie cât juma' de pagină. E co­lorată şi aduce sub ochii cititorilor o bu­cată de realitate maramureşeană. O poză-tablou cu un grup pestriţ. Într-o parte, cu tricolorul pe burta de îmbuibat local, e primarul oraşului minier. Edilul şi-a pus costumul de sărbătoare şi scrutează grav zarea, înconjurat de subalterni, şi ei în hainele de nuntă. Pe masa întinsă în aer liber, în faţa hotelului, se făleşte harta turistică a zonei. Alături, pe altă masă e pâinea din care va muşca ministerial demnitarul sosit de la Bu­cureşti. Feţele de masă nu mai sunt roşii, ca odinioară. Au o culoare indecisă, ca şi confuzia în care trăim laolaltă în anii postdecembrismului agresiv. În cealaltă parte a fotogra­fiei e imortalizat un grup de prichindei. După port sunt pui de moroşeni, îi tră­dea­ză iţarii şi clopurile. Fetele au pe cap baticuri înflorate, ca pe Iza, şi peste fuste poartă zadii vărgate, ţesute încă în războaiele din gospodăriile rurale nea­tin­se de fandoselile Europei. Copiii prive­ghează milităreşte ritualul stră­ve­chi, fo­losit până la saţietate şi de comunişti. Au fost luaţi din vacanţă, înveş­mân­taţi în straiele populare şi, che­zăşie ne­mu­ririi tradiţiei româneşti, îl întâm­pi­nă pe şeful de la Centru. Sunt învăţaţi de mici să fie umili, aşa cum s-a întâmplat mereu în ţara costumelor ţărăneşti. O dăs­căliţă, ori poate activista de partid, vor­beşte la telefonul mobil aşteptând, probabil, ordinele de sus. Un amestec de vechi şi modern e în poza la care mă zgâ­iesc întruna, atras de privirile nevinovate ale copiilor. Nişte omuleţi chemaţi să pi­cure niscaiva inocenţă şi ospitalitate dezinteresată, să cauţioneze o scenă lipsită de credibilitate. Pruncii deprind de mici lecţia făţărniciei şi minciunii, pilda ser­vi­lismului în iţari, vegheaţi chiar de primar, primul om întru demagogia po­li­tică.

***

Fidelă mentorului său de la Cotroceni, doamna Udrea joacă tare. După preşedintele-jucător, avem şi ministrul-jucător! Dar joaca asta s-ar putea s-o coste scump, mai scump decât toate ţoalele pe care le plimbă cu nespusă provocare. Tot iţindu-se pe micile ecrane cu genţile şi bijuteriile de catalog, presupusa ibovnică a naţiei va deveni ţinta frustrărilor tuturor femeilor abuzate şi violate domestic. Soa­ţele alea caftite metodic şi umilite aşij­de­rea, fără bani de coafor şi manichiură, simt o satisfacţie nemărginită când mitocanii din politica autohtonă, cu nimic diferiţi de bărbaţii lor, o fac cum le vine la gură pe "zâna salvamarilor". "Se­xy-Buzoianca" e pe cale să strângă, în­trea­gă şi forfotindă, ura româncelor ră­mase în arhetipul medieval al femeii. Iar distinsa doamnă Cocoş pare să nu sesizeze pericolul mortal care o pândeşte. Şi, fiindcă are diplomă de juristă, ar trebui să ştie că "accesorium sequitur principalem". (Aici, fondul principal e preşedintele Băsescu...)  

***

În politica dâmboviţeană, poreclele sunt la mare căutare nu de ieri, de azi, ci dintotdeauna. Surprinde, în vremea din urmă, evoluţia acestora, saltul de la "Ma­rinaru'" la "Fidel Castro", cu halta "Luka­şenko", de exemplu. Fiindcă preşe­dintele Băsescu nu mai este nici "Matro­zu'", nici "Piratu'", ci ditamai condu­cătorul legendar al Cubei. La fel, am trecut de la "Bu­nicuţa", "ţapul" sau "Bombonel", su­pra­nume cu conţinut peiorativ sau zoo­logic, la altele, de inspiraţie istorică ori basmică. Păi, dl Boc nu mai e nici "Apos­tolul Pa­vel", nici "Cocoşul de­mo­craţiei", ci "Croi­toraşul cel Viteaz", "Muc cel Mic" sau "Ştef­an cel Mare". Nu­mai ministresa Udrea a rămas aceeaşi "Nuţi", semn al perenităţii mahalalei, al ţaţelor şi secăturilor simpatice.