Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Astăzi Franţa reconfirmă că obiectivele sale strategice nu justifică un parteneriat special cu România. Măcar aşa lucrurile sunt clare. La ceva şi rău-i bun!
Sesizând izolarea internaţională a preşedintelui Băsescu, şeful statului francez, Nicholas Sarkozy, i-a făcut acestuia o ofertă de nerefuzat: un parteneriat strategic. Cum nimic nu este pe gratis România a răsplătit gestul prin câteva contracte importante printre care cel mai oneros privea construirea unei centrale nucleare inutile (cea de la Cernavodă este încă neterminată) în Transilvania. Când, sub presiunea crizei economice, Guvernul român a fost obligat să renunţe la proiect a venit expulzarea romilor.
Dincolo de diversiunea naţional-populsită cu caracter rasist a deportării romilor - explicabilă dar nu scuzabilă prin dorinţa de a abate atenţia de la scandalul Betancourt sau de a aduce voturi unui ministru aflat în campanie electorală sau de a sancţiona retragerea Bucureştiului din proiectul nuclear amintit sau de a compensa prin afectarea fermităţii în domeniul securităţii individuale eşecul politicii de securitate socială - maniera în care Guvernul francez a tratat problema în relaţia cu România demonstrează un singur lucru: parteneriatul strategic nu are bază strategică. Altminteri, chiar admiţând prin absurd că securitatea naţională a Franţei ar fi fost ameninţată de cerşetorii romi, campania de denigrare purtată împotriva României, şantajul cu blocarea adminterii sale în spaţiul Schengen şi acuzele publice aduse ei cu aroganţă sunt inimaginabile şi inacceptabile în relaţia cu un partener strategic. Pe când tocmai proceda la deportări pe criterii rasiale Parisul acuza Bucureştiul de discriminare. După ce refuzase să adere la Convenţia europeană privind minorităţile naţionale el reproşa României neînţelegerea multiculturalismului. Notoriu pentru eşecul politicii sale de integrare interetnică el face vinovată România pentru segregarea romilor.
Faptul nu poate avea decât o explicaţie: interesele vitale ale Franţei nu coincid cu ale României. De aceea România poate fi cel mult un partener de vreme bună. Când Soarele apune parteneriatul dispare tot aşa precum actuala politică franceză face să dispară un mit: cel al compasiunii ereditare franco-române. În timp Franţa a avut interese pe care le-a servit prin România dar nu interese comune cu România. Până şi francofonia a fost adusă aici de ofiţerii ruşi în timpul ocupaţiei ţariste a Principatelor danubiene. Exceptându-l pe Napoleon al III-lea, politica franceză a implicat interesele vitale româneşti cel mult într-o strategie periferică. Clemanceau i-a umilit pe români la Versailles după ce i-a împins la sacrificiu într-un război pentru care nu erau pregătiţi. Chirac a sprijinit candidatura română la NATO ca monedă de schimb pentru obţinerea unei poziţii de influenţă franceză în cadrul alianţei.
