Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
MIZE ŞI CRIZE ROMÂNEŞTI
"Aştept o felicitare din partea lui Marko Bela. (...) Dumnealui
obişnuieşte să spună despre comunitatea maghiară că este o mare familie
– şi într-o familie, când se naşte un frate mai mic, este de datoria
fratelui mai mare să se bucure pentru mezinul nou-născut! Deci, aştept
să mă felicite măcar prin telefon!" Aceasta au fost, la ieşirea din
Tribunalul Bucureşti, cuvintele acide ale primarului din Odorheiul
Secuiesc, Szasz Jeno, preşedintele unui partid nou-nouţ şi foarte
maghiar: Partidul Civic Maghiar (PCM).
MIZE ŞI CRIZE ROMÂNEŞTI
"Aştept o felicitare din partea lui Marko Bela. (...) Dumnealui obişnuieşte să spună despre comunitatea maghiară că este o mare familie – şi într-o familie, când se naşte un frate mai mic, este de datoria fratelui mai mare să se bucure pentru mezinul nou-născut! Deci, aştept să mă felicite măcar prin telefon!" Aceasta au fost, la ieşirea din Tribunalul Bucureşti, cuvintele acide ale primarului din Odorheiul Secuiesc, Szasz Jeno, preşedintele unui partid nou-nouţ şi foarte maghiar: Partidul Civic Maghiar (PCM).
Noua formaţiune a luat naştere din Uniunea Civică Maghiară, fondată oficial în ianuarie 2004 şi condusă de actualul preşedinte PCM. Iniţiatorii demersului au dorit în mod expres să pună bazele unei alternative la UDMR şi la politica sa, iar principalul obiectiv al formaţiunii a fost obţinerea autonomiei teritoriale. În vara anului 2005, Szasz Jeno declara că 78% din populaţia Ţinutului Secuiesc consideră mai importantă autonomia decât integrarea în UE. Tot atunci, liderii UCM considerau că în Legea minorităţilor naţionale promovată de UDMR ar trebui introdus statutul de autonomie teritorială, susţinut de Consiliul Naţional Secuiesc (CNS), precum şi statutul de autonomie personală şi culturală.
Moştenirea de neam şi suflet lăsată de UCM, cu suport radical CNS, nu s-a transmis însă în actul constitutiv al PCM. Pentru că, potrivit preşedintelui Szasz Jeno, partidul urmăreşte asigurarea pluralismului şi democratizării politice a comunităţii maghiare. În statutul şi programul politic al PCM nu apare ca obiectiv obţinerea autonomiei maghiare.
Avem aşadar două entităţi politice maghiare în România: o formaţiune politică, UDMR, care nu e un partid propriu-zis, dar care participă de 12 ani neîntrerupt la guvernarea ţării, şi un partid cu patalama PCM, care a trecut printr-un travaliu de patru ani până să se nască.
Cea mai stridentă bocitoare la căpătâiul PCM a fost şi este UDMR. În repetate rânduri, Marko Bela a atras atenţia asupra pericolului de dezbinare a comunităţii maghiare, prin apariţia unei alternative politice la UDMR. Mai mult, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a zădărnici apariţia partidului. Cu timpul însă, iniţiatorii PCM şi-au modificat şi tactica, şi frazele, şi obiectivele. Ceea ce ştim astăzi cu deplină siguranţă este că partidul lui Szasz Jeno vrea democraţie şi alternanţă politică în maghiarime, şi nu dezbinare. A renunţat să militeze pentru autonomia teritorială, lăsând UDMR-ului acest deziderat, aflat printre obiectivele bravei formaţiuni de foarte multă vreme.
Vom avea prilejul să îi cunoaştem din ce în ce mai bine pe maghiari, pe măsură ce relaţia UDMR-PCM va evolua. Vom constata dacă, în confruntările interne, politicienii îşi vor păstra clasa şi renumele de profesionişti, cu alură şi discurs european. Vom observa şi cum vor face faţă presiunilor pentru acţiune politică de interes comun ale propriei comunităţi, dar şi orgoliilor imense pe care cele două partide le generează, cu beneficii electorale semnificative. Şi vom constata într-o bună zi dacă dezideratul autonomiei teritoriale se va dovedi singurul şi unicul numitor comun al celor două formaţiuni, obiectiv fundamental urmărit prin mijloace diferite, sau dacă politica maghiară a evoluat cu adevărat spre democratizare internă şi pluralism.
Succesul PCM şi UDMR în faţa propriilor votanţi depinde, paradoxal, de politicienii români. De preşedintele României, de liderii marilor partide, de negocierile pentru formarea guvernelor, de promisiunile electorale. Mai devreme sau mai târziu, descentralizarea şi, o dată cu ea, forme mai mult sau mai puţin radicale de autonomie vor fi introduse şi în România europeană. O Românie integrată într-o Europă care funcţionează preformant cu mari state federative, unde diversele forme de autonomie sunt respectate şi protejate.
Politicienilor români le revine sarcina de a face ca această trecere spre forme de administraţie de tip european să nu se transforme în mize şi crize naţionaliste, profund traumatizante. Nu numai pentru bătăliile electorale, ci pentru mulţi ani de acum înainte.
