Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Privind spectacolul care se desfăşoară în legătură cu apropiatele alegeri interne din PDL nu poţi să nu ai o senzaţie stranie. Principalii corifei ai partidului vorbesc de parcă n-ar fi în discuţie structurile de conducere ale unei formaţiuni politice, ci însuşi viitorul naţiunii. Pentru Traian Băsescu, de pildă, de realegerea lui Emil Boc depinde modernizarea ţării. Pentru Elena Udrea, viitorul partidului e legat strâns de viitorul ţării-şantier pe care o guvernează. Iar ideologii şi deontologii portocalii vorbesc despre aceste zile ca despre o şansă unică a democraţiei româneşti, care poate face sau nu un pas înainte.
În realitate, se petrece un eveniment statutar banal în ograda unui partid. Sigur că asemenea momente pot avea consecinţe mai ample pe scena politică, dar nimic nu justifică viziuni ca cele de mai sus. Şi, în nici un caz, suspendarea în fapt a activităţilor Guvernului şi Parlamentului mai multe săptămâni. Un partid uzat serios de o guvernare care a uzat pe toată lumea face tot ce poate ca să îndeplinească două condiţii: să inspire ideea de primenire şi să nu schimbe nimic esenţial din conducerea de azi. Nu spun că asta e uşor, dar hora acestor interese personale nu are mare legătură cu interesul naţional.
Cu toate astea, ni se tot sugerează că partidul e ţara. Că interesele partidului sunt interesele ţării (Reciproca nu e, evident, valabilă). Că acest partid, şi numai el, are cheile viitorului prosper, că el şi numai el ştie ce e de făcut în agricultură, industrie, servicii şi, inevitabil, în turism. Sunt perioade în care poporul iubeşte atât de tare partidul, că scrie numele liderilor săi, cu oi, pe coline. Sunt momente în care politica partidului e atât de justă şi de nemiloasă, încât oamenii dau cu căciula după aceiaşi lideri. Partidul merge înainte, nu-l opresc nici oile, nici căciulile.
În ideologia autistă pe care o sugerează pedeliştii nu există alternative. Pentru Traian Băsescu însuşi, ţara e un fel de fecioară promisă din copilărie unui singur voinic. „Nu dau ţara pe mâna lui ics sau a lui igrec!” e una dintre afirmaţiile băsesciene des repetate şi semnificative. Nu contează că nici măcar un sfert dintre români nu mai doresc asemenea tutelă. Nu contează că demnitarii PDL nu mai pot ieşi în public decât dacă îşi pun peruca. Ideea fixă a partidului unic care ştie binele unic nu e influenţată de nimic.
Traian Băsescu şi PDL au ajuns la putere vorbind tot timpul de partidul-stat şi de sistemul ticăloşit generat de PSD şi de mine. După mai bine de şase ani, avem cu adevărat un partid stat şi avem, iată, nu numai metehnele lui instituţionale, ci şi psihologia adecvată. Cu prilejul congresului, această psihologie a unicităţii şi a identităţii dintre pedelism şi istoria naţională iese la lumină cu fiecare luare de poziţie, cu fiecare teoretizare pe care o fac popularii fără popularitate din România.
În perioada 2001-2004, guvernul PSD avea, între altele, câteva obiective clare: intrarea în NATO, finalizarea negocierilor cu Uniunea Europeană, circulaţia liberă a românilor în Europa, îmbunătăţirea relaţiilor cu ţările vecine şi, în plan intern – stabilitate politică, stabilitate macroeconomică şi pace socială, ca premise ale dezvoltării – obiective, în mare parte îndeplinite. Care sunt obiectivele actualei guvernări Băsescu – Boc? Câştigarea alegerilor din 2012 pentru clientela PDL şi pregătirea modalităţilor prin care să fie fraudate voturile – votul prin corespondenţă, sistemul informatizat (prin intermediul STS – operaţiunea a început în urmă cu o lună), strângerea din bani publici a resurselor financiare pentru cumpărarea voturilor etc. Băsescu i-a învăţat pe pedelişti, la alegerile prezidenţiale din 2009, lecţia lui Stalin, „nu contează cine votează, contează cine numără!”.
