Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Plecarea de pe astă lume a lui Sergiu Nicolaescu a iscat, iar ecourile vor continua şi se pot oricând înteţi - o dispută care a maculat acest trist eveniment. Nu mă refer, nici nu merită, la adunătura de mahalagii care au făcut scandal în faţa crematoriului. Era dreptul exprimat cu mult timp înainte de către marele regizor şi reafirmat de familie, de a fi incinerat, iar nu înhumat, pradă viermilor. Încrâncenarea, însă, cu care Biserica Ortodoxă Română i-a refuzat defunctului o slujbă religioasă, ca un punct final după o viaţă în care, cu riscuri proprii, a adus în atenţia publicului, în vremurui grele, Biserica, pune pe gânduri. Cu greu găseşti argumente logice în favoarea unei asemenea atitudini.
Un documentar solid şi obiectiv, publicat de Jurnalul Naţional, trimite, dimpotrivă, la evoluţii în rândul diferitelor religii, care demonstrează că multe dintre ele au adoptat faţă de incinerare o poziţie mult mai laxă, mai permisivă. Calviniştii şi luteranii au acceptat încă din secolul al XIX-lea incinerarea. După controverse dure, Sfântul Scaun de la Vatican a renunţat şi el, în 1963, la interzicerea de către Biserica Catolică a cremaţiunii, admiţând-o alături de înhumare. In Europa, o treime dintre decedaţi sunt incineraţi, iar în SUA 40%. Nenumărate pesonalităţi din întreaga lume au optat, cu limbă de moarte, pentru această procedură. Această evoluţie nu este decât o dovadă că nu puţine sunt cultele care au înţeles că nimic nu-i imuabil ("Omnia fluunt, omnia mutantur"), că lumea şi deprinderile ei se schimbă, că dogmele prea rigide nu pot obstacula la nesfârşit gândirea, iar interdicţiile discreţionare, în religie, ca şi în alte domenii, nu fac decât să-i îndepărteze pe oameni, să-i trimită spre zone mai mobile, mai permisive, mai evoluate.
Greu de înţeles comportamentul îngheţat al Patriarhiei Române, al Sfântului Sinod al BOR, care s-a mulţumit să emită comunicate, să nu ia parte la dialog (intervenţia ofuscată, ca în atâtea alte ocazii, a eternului purtător de cuvânt nu poate fi luată drept o participare deschisă la dezbatere), rămânând într-un turn de fildeş, la care muritorii nu au acces. Simpla invocare a faptului că defuncţilor care sunt incineraţi li se refuză slujba religioasă - chiar dacă în timpul vieţii s-au numărat printre cei mai statornici şi cucernici adepţi ai ortodoxiei, ai Bisericii - deoarece există în acest sens hotărâri ale Sfântului Sinod din anii 1928 şi 1933 nu convinge câtuşi de puţin. Pentru că ar sta în puterea actualului Sfânt Sinod să revadă hotărârile respective. La fel, nici susţinerea că tradiţia şi practica ortodoxă nu acceptă incinerarea, ci doar înhumarea nu rezistă. Până şi dogmele nu pot exista în afara societăţii, fără riscul ca aceasta să le respingă treptat, printr-un efect invers celui urmărit.
Fie spus, însăşi invocarea tradiţiilor religioase, ca fiind de neadaptat, e mai mult decât discutabilă. Ar însemna să ne amintim de începuturile creştinismului, de cucernicia, modestia şi smerenia apostolilor, de viaţa ascetică a atâtor sfinţi şi, prin comparaţie, să nu-i mai înţelegem pe înalţii ierarhi ai BOR, preocupaţi de veşminte şi kilograme de lanţuri de aur şi pietre preţioase, de limuzine ultimul tip, ca să nu mai vorbim de comportamente pidosnice, străine moralei creştine.
M-ar bucura ca aceste gânduri să nu fie luate drept o blasfemie, ci drept o sugestie pentru o dezbatere corectă, cu privirea spre viitor. Ierarhii BOR, în frunte cu însuşi Patriarhul, sunt convins că, fiind ei păstorii turmei, nu o văd pe aceasta ca alcătuită din necuvântătoare, ci din oameni cu dreptul de a gândi.
