PDL s-a ars. Fie-i cenușa ușoară!

Marea armată băsistă, creația lui de batalioane de asalt și plutoane de execuție s-a mistuit în flăcări, a ars până la mistuirea de sine. PDL nu mai e! Constat asta fără mari sforțări. E destul un drum de la Sângeru la Urlați, orășelul cel mai apropiat care are piață de legume și farmacii. Șoseaua este o lungă expoziție de portrete atârnate, chipuri în general știute, grăsuțe, îngrumăjate, cu o expresivitate seacă, de poză de buletin. Toate au alături, desenată, un fel de inimă cu fundă interioară. Funda e înnodată ca pe cutiile de prăjituri și pe principiul nunților și botezurilor abonate la paiete, baloane și abțibilduri colorate. Absentează – oare de ce? – culoarea portocalie, abundentă până ieri, care luase în posesie prin unele locuri chiar bisericile și tricolorul. A murit portocaliul. S-a făcut și el cenușă. E rău când arzi o culoare care era veselă cândva, până când, în urma unui proces de confiscare, a primit carnet de partid și a devenit enervantă. Nici inițialele partidului cu care Traian Băsescu a făcut tot ce i-a trecut prin minte nu mai sunt pe abundentul material electoral scos la înaintare. Pe unele doar le descoperi mici, pitite între un pnțcd dispărut și el de când a încăput pe mâna unui avocățel băsist și încă niște inițiale care-mi scapă. Băsescu nu mai are partid. Cu ARD s-a ars. De fapt cenușă este și el ca președinte. Cineva zice că Băsescu va scoate iar asul din mânecă și... Și ce? Cenușa nu poate face cenușa să ardă. Ars pe altarul abuzurilor și nemăsuratei calicii a mai marilor săi, PDL nu mai poate fi decât amintirea grețoasă a corupției care-a secătuit țara și i-a adus în tărâmul sărăciei extreme pe mulți români. E cenușă. Ars la rându-i la flacăra unei îngâmfări extreme, mistuit de propria grandomanie, Băsescu este, ca președinte, cenușă, praf și pulbere. Poate reporni cenușa  președintelui mort, cenușa partidului compus, la vârfuri mai ales, din hoți? Niciodată.

Ce se petrece electoral cu USL? Se petrece că stă bine în sondaje. Adică, inclusiv sondajele secrete, comandate de adversari politici, îl arată câștigător detașat, adunând cam 60 la sută din opțiuni. În rest, nimic. N-are, cel puțin în zona în care mă mișc, nici-un afiș, nici-o reuniune, nici-o strigare de pe scenele populare. Tace. Nu cumva tace cam apăsat, cam prea de tot, bazându-se exclusiv pe antipatia populară față de regimul Băsescu? Tăcerea prea adâncă înseamnă uneori moarte. Poate că-i o strategie deșteaptă, care mie, până o să mă prind, îmi scapă. Poate că au început din cealaltă parte a țării și n-au ajuns în satul meu. Peste câteva zile mă mut iar la București. Poate-i găsesc pe useliști, vii, dinamici și inventivi acolo. Tăcerea, când o lași să-și facă de cap, se lățește, crește ca o cocă, se umflă și astupă orice încercare de sunet. Nu vă cere nimeni să cântați la clarinet o arie a victoriei și nici să bateți geamparaua în uliță, dar arătați-vă. Alegătorul din mine vrea să vă vadă, să vă audă. Poate sunteți bâlbâiți, poate v-a atins o urticarie și nu vreți să vă arătați mușcați de vărsat pe făptură. Hai în teren, că arena e pustie și ne stingem cu poza arșilor pe retină. Arșii, vă atrag atenția, sunt peste tot, n-au bani că sunt „în opoziție”, dar din opulenta lor sărăcie au inundat țara. Drenați-le nițel avântul, chiar dacă stați – alarmant cuvânt – stați bine în sondaje și șansele toate sunt la voi.