x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Pe culmile consacrarii

0
14 Mar 2005 - 00:00

Sunt un om facut! Cateva vesti din tara mi-au gaghilat de curand urechile, vorba lui Marius Chicos Rostoganul, intr-un mod tare placut... Prima e ca am ajuns foarte mare, pe semne, de vreme ce ilustrii membri ai clasei noastre politice se-ntrec, care mai de care, sa arate ca au auzit de mine.

Dupa Traian Basescu (pe care neprietenii au cautat sa-l incurce la alegeri cu doar doua chestiuni: dosarul flotei si dosarasul Cartarescu), a venit randul Celuilalt, al Adversarului, cum se zice eufemistic la biserica, recte Adrian Nastase, sa-mi azvarle numele in focul luptelor electorale. "Vanghelie nu trebuie sa fie la fel de cult ca primarul Parisului sau ca Mircea Cartarescu", ar fi declarat el ziaristilor. De unde pana unde? Nimic de zis in privinta primarului Parisului, cine-o fi el (ca sa vezi dovada de cultura din partea mea…), dar stati putin: de unde-a auzit fostul prim-ministru de umila mea existenta? Si cum de stie el daca sunt cult sau nu? E-adevarat ca m-am straduit in ultimul timp sa-i scot pe nas mistretii si felonia, dar asta umar la umar cu alte zeci de anonimi simbriasi in ale condeiului.

N-am avut vreo clipa infatuarea sa-mi imaginez ca-mi citeste mazgalelile. Pana de curand ma cunosteau doar confratii si criticii. Plus, cel mult, cativa adolescenti cu capu-n nori. Uite ca am intrat si in gura protipendadei…

N-am decat o singura explicatie: oamenii politici s-au speriat atat de tare de fioroasa intrebare cu care a fost incoltit Basescu la nu mai stiu ce show: "Ati auzit de M.C.?", ca si-au imaginat ca ea li se va pune si lor, mai curand sau mai tarziu, ca unica proba de cultura generala. Si s-au grabit sa-mi invete numele pe de rost, cum fac unii cu grila de concurs cind dau "sala" la examenul de sofat. Mai stii pacatul, suprema dovada de cultura in tara asta trista o fi devenit: "sa auzi de Cartarescu…"

Mai mult: n-oi fi devenit eu ministru al Culturii, nici consilier prezidential, nici sef pe ici, nici sefulet pe colo, cum se zvonea. In amarata asta de viata nu le poti avea pe toate. In schimb, cu numele putin schimbat (dar sunt obisnuit de cand cu libraria Carturesti…), am ajuns ditamai primarul! Cel putin in simpatica lume imaginara a sus-amintitului Vanghelie, care, intrebat fiind ce-are de zis in privinta declaratiei lui Nastase, ar fi raspuns: "N-oi fi eu la fel de cult ca domnul primar al Parisului sau ca domnul primar Caldarescu, dar…" Ce ciudat! Si la scoala din Colentina, unde am predat vreo zece ani pe vremea impuscatului, copiii tot asa imi ziceau… Ba chiar, la vederea mea (un june subtire, pletos si mustacios, ce abia facuse 24 de ani, ducand sub brat ditamai catalogul), strigau din rasputeri pe coridor: "Sase, vine Caldare!".

By the way. Intr-o ora de romana, candva pe la-nceputul anilor ’80, pe cand ma chinuiam cu niste exercitii de gramatica, intra directoarea, tarand de mana un tiganus mic si cu capul mare, care parea mai curand o maimutica imbracata. "Adisor, canta-le putin si copiilor astora", i-a spus directoarea, zambindu-mi cu mari promisiuni in ochi. "A venit cu niste acordeonisti. Toti zic ca e un copil-minune. Inchipuie-ti, e-ntr-a cincea, dar zici ca-i de gradinita, nu-i asa? L-am dus sa cante prin toate clasele. Hai, Adita, mai zi o data, sa te-auzim!" Si copilasul a-nceput (cum sa-i zic?) o proto-manea de m-a lasat bouche bee. Parea, de fapt, ca se micsoreaza, transformandu-se-n propria lui voce, pana ce, la sfarsit, n-a mai ramas din el aproape nimic. Ati ghicit cine era? Cine-ar fi crezut ca, in acea neinsemnata sala de clasa, istoria pusese fata-n fata doua dintre viitoarele VIP-uri ale natiunii? Dupa ce-a cantat de-au zbarnait geamurile, copilasul s-a sters cu maneca la nas si ne-a tras un ranjet fericit, pe care nu l-am uitat niciodata.

Am facut aceasta mica evocare fiindca a treia stire din tara, si cea mai destabilizatoare pentru somnul meu, a fost ca insusi Adrian Copilul Minune (rebotezat De Vito) ar fi citat dintr-o carte de-a mea la emisiunea pe care-o tine pe sticla, la nu stiu ce canal de televiziune. Ba chiar ar fi declarat ca sunt autorul lui preferat. Ei, dupa o astfel de istorie, sa nu te simti pe culmile consacrarii in mileniul nostru mediatic? Ce cronici literare, ce premii si traduceri? Asta celebritate, sa moara dusmanii mei!
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de