x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Pe deal, la Balota

0
Autor: Marian Nazat 24 Oct 2008 - 00:00

Pe deal, la Balota, printre copacii atinşi pretimpuriu de sfoiagul toamnei, zăresc o casă sărăcăcioasă. Aproape că e ascunsă de frunzarul nucilor încă viguroşi. Mi-e dor de mirosul caselor pădurenilor, de aromele ghemuite în fiecare colţ, rămase de cu vară.

Plouă apăsat, cu stropi mari şi virili. Plouă cu bucăţi rotunde de cer lichid peste pământul încremenit, şi-o revelaţie mă înghesuie melancolic. Nu ploaia este bărbatul, cum scrie un romancier grec, ci chiar cerul, în întregul său mistic. Aspru şi viforos uneori, senin şi blând alteori, apatic şi incolor de cele mai multe ori, ca orice bărbat nici prea prea, nici foarte foarte. Îmbufnat sau vesel, plâns sau nins, albastru sau gri, înalt sau scund, bărbatul îşi priveşte mereu femeia. Pământul adică, înspre care cată cu jind şi la care râvneşte pofticios. Cu ea se împreunează întru perpetuarea vieţii, prin stropii apoşi ori prin fulgii de nea, prin mărgelele sacre de rouă. Iar femeia se lasă în voia bărbatului şi-i suportă toanele. Îi îngăduie biciuirea pătimaşă, indiferenţa spălăcită şi depărtarea rece, iar noaptea îl soarbe vrăjită. Sedusă pe veci de misterul stelar al ochilor fosforescenţi ai celui hărăzit să-i fie soţ  în infinitul cosmic. Şi se deschide drăgăstos, ca o mimoză, la atingerile coborâte solar asupra-i, dar se şi veştejeşte de aleanul lui când e părăsită. Arar, de chinul adânc şi nestăpânit, se clatină, se cutremură, târând în pântecul atât de fecund moartea. Naşterea şi murirea se petrec pe pământ, în trupul mirabil al femeii, şi nu în cer, în împărăţia nemărginită a bărbatului.

Azi, bărbatul e supărat şi-şi plesneşte femeia cu şiroaie grele, iar ea tace şi îndură până la capăt dezlănţuirea cerească. N-are vreme de revoltă, în trupul ei se naşte, din glod şi văzduh, un om....

***

Pe deal, la Balota, printre copacii atinşi pretimpuriu de sfoiagul toamnei, zăresc o casă sărăcăcioasă. Aproape că e ascunsă de frunzarul nucilor încă viguroşi. Mi-e dor de mirosul caselor pădurenilor, de aromele ghemuite în fiecare colţ, rămase de cu vară. Gutui puse la păstrare pe brâul geamlâcului, mere răsfirate pe rogojină şi flori pălite în oale de lut. Şi parfumul acela uşor mucezit de macate întinse pe paturi învechite... sau de struguri cu boaba stafidită, aşezaţi pe foi de ziar, ca-n copilărie... ori de busuioc uscat, adunat în chite îndărătul fiecărei icoane îndumnezeite.

Mi-e dor de mirosurile bunicilor, al copilăriei de demult, de care nu-i chip să mă despart nici măcar aici, pe colnicele B.

***

În vagonul imens, chiar în faţa mea, în mulţimea de orăşeni tocmai globalizaţi, şed doi bătrânei. Sunt ţărani din Oltenia. Îi ghicesc la repezeală, îi ştiu dintotdeauna, am trăit laolaltă cu ei de la primul scâncet. Omul e mărunt şi pirpiriu, aşa strâns în scaun, şi-şi ţine pălăria pe cap. Se uită sfios în jur, cu neîncrederea neamului său de opincari mereu înşelaţi şi batjocoriţi. Nici muierea nu-i altfel, deşi gârbovită, cu basmaua înnodată sub bărbie. Palmele le sunt noduroase şi crăpate, cu şanţuri negricioase de la lutul muncit cu mâinile lor vrednice. Cu mâinile acestea, şlefuite cu şmirghelul ăl mai abraziv, a fost plămădită România scoasă recent la mezatul mondial. Iar truda aista e îndeajuns să-i eternizeze în frescele bisericilor neaoşe. Vorbesc repezit, ca-n sud, şi se căznesc să-şi înmoaie vocile când ceilalţi îi cercetează fără fereală. Stau aproape unul de altul, ca nu cumva spaima de necunoscut să-i înşface. Au privirile umede şi speriate, aflarea lor în lumea străină a trenului îi nelinişteşte. Se tem de tainicul prevestitor de temeri, stingheritor. Şi-au părăsit pentru o zi, două eternitatea de la sat şi nu-şi găsesc locul în ostilitatea citadină. Sunt timizi până la lacrimi şi parcă se aşteaptă ca oricând să apară cineva şi să-i coboare la prima staţie. Ca pe nişte călători clandestini spărgători de destin. Ultima generaţie de ţărani autentici ai României nu mai încape în ţara ce se încordează să-şi eurointegreze bunicii, de-a valma cu neputinţele şi rănile nevindecate.

Mă emoţionează figurile zbârcite ale bătrânilor ţărani, mă tulbură năprasnic, şi nevolnicia de a le întoarce viaţa înapoi mă striveşte. O respiraţie între paranteze a fost vieţuirea ţăranilor din vatra dacică, iar acum parantezele se închid definitiv peste ei. Măcar de-ar avea cine să-i plângă şi să-i privegheze la înmormântarea istorică... Că noi, păcatele noastre!, suntem preocupaţi să nu ratăm întâlnirea cu integrarea şi nu mai avem timp de trecutul ăsta rural, din care venim desculţi şi neterminaţi.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de