Pe două coloane

Un negustor evreu din New York, căruia îi povesteam în 1990 ce mare brânză aveam să fac eu când mă voi întoarce acasă, m-a întrerupt ca să mă întrebe, aparent fără nici o legătură cu discuţia, ce vârstă am. I-am răspuns că împlineam 50 de ani şi, fiindcă mă simţeam bine la New York trăind pentru prima oară în viaţă sentimentul că mă aşteaptă lucruri cu adevărat importante, am completat: E o vârstă simpatică!

Ultimul tren, a zis el, dând din cap ca atunci când ţi-ai menajat interlocutorul şi nu i-ai dat decât jumătatea suportabilă a unei veşti proaste. Discuţia aceea a fost providenţială, întrucât negustorul de tablouri evreu, dându-mi de înţeles că prevenirea era cel mai bun lucru pe care putea să-l facă pentru un naiv întârziat într-o speranţă neclară, ca mine, m-a prevenit: La vârsta ta contează mai mult ce n-ai să mai faci de acum înainte, nu ce vei face. De exemplu?, am replicat eu trufaş ca orice prost care, simţindu-se bine, se crede şi deştept. De exemplu, a răspuns domnul Levy, să eviţi persoanele care-ţi consumă timpul. La 50 de ani nu mai ai toată viaţa înainte. Mai ai doar nişte ani înainte. Dacă mai ai zece, ştii exact câte ore încap în zece ani. Scazi orele de somn şi alte daraveri şi vezi că-ţi mai rămân cam 10.000 de ore pentru toate treburile, şi plăcute, şi obigatorii, dar şi neplăcute. Diferenţa dintre o oră irosită şi una câştigată e de două ore. Eu, la cei şaptezeci de ani ai mei, nu discut despre zile, nici măcar despre ore. Socotesc minutele pierdute. Uite, dacă n-ai băgat la cap ce ţi-am spus înseamnă că am pierdut nişte minute foarte preţioase din viaţa mea de la şaptezeci de ani.

Seara am luat o coală A4 şi am împărţit-o pe verticală cu o linie. În stânga am scris lucrurile pe care aş fi vrut să le fac, mai bine zis lucrurile pe care, în sfârşit, îmi era dat să le fac, iar în dreapta tot ce făceam din inerţie, la fel ca alţii, dintr-un exces de amabilitate şi entuziasm, din recunoaşterea, din imprecizia ţelurilor şi din preaplinul păgubos al unor prietenii care nici măcar nu erau prietenii, ci pierdere de vreme laolaltă cu nişte oameni născuţi să piardă.

În stânga listei am notat o duzină de lucruri care mă motivau plăcut. În schimb, pentru coloana din dreapta, a trebuit să mai iau o coală A4 şi să tot înşir activităţi, obişnuinţe, oameni şi tot felul de chestii despre care gândisem până atunci că mă priveau direct, dar pe care puteam să le ocolesc, să le abandonez şi să le uit fără să pierd nimic. Dimpotrivă, să câştig timp pentru coloana din stânga.

Pe care, de asemenea, am despărţit-o în alte două coloane, pe o a treia coală, conform cu priceperile mele reale, cu dorinţele mai clar definite şi cu şansele măsurabile. Oricâte coli A4 aş mai fi umplut, cu câte două coloane fiecare, cea din dreapta, a timpului cheltuit mai prost decât cel folosit la maximum în stânga, ar fi fost mai lungă. Din mult nu se vede cât iei, dar din puţin, oricât de foarte puţin ai irosi, se vede, se simte, se duce pe un drum fără întoarcere.