x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Peisaj de piatra

0
Autor: Marius Tucă 25 Iul 2005 - 00:00

Poate doar cerul sa fi incercat o razvratire in acest peisaj, semanand cu o piatra ponce azurie, pusa parca deasupra marii, ca sa nu se miste de acolo.

Statea aproape nemiscat si privea marea. Tocmai dincolo de linia orizontului, unde vedea ca-n vis niste valatuci albi. Erau valuri inalte care se spargeau in larg, risipindu-se cu totul pana sa ajunga la tarm. Din cand in cand, inchidea ochii obositi de atata departare si se cufunda in timp parca pentru a lua aer, trezindu-se intr-un peisaj pe care nu-l uitase niciodata, un peisaj care-i fusese pictat in sange. Nici vremurile, nici marea si nici macar oamenii nu reusisera sa i-l destrame vreodata. Isi aducea aminte ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat intre timp, ca si cand cei aproape 60 de ani care trecusera n-ar fi existat. Isi aducea aminte peisajul care facea cat o viata de om. Si atunci, ca si acum, privea marea din acelasi loc.

De-acolo de pe mal, de unde incepea domol coasta unui deal, din fata casei de piatra. Era casa lui si langa ea inca una, tot la fel, de piatra, amandoua singurele case de pe un tarm salbatic.

Atat de salbatic, incat la prima vedere nici nu observai cele doua case, din cauza vegetatiei care cucerise coama acelui deal ce se ridica deasupra tarmului. Si pe cand tipetele pescarusilor de demult ii rascoleau amintirea, era trezit de forfota oamenilor care mergeau la plaja. Deschise ochii, ramanand aproape instantaneu fara aer, si plonja dintr-o data inapoi in timp, in peisajul celor doua case din piatra care strajuiau singure marea. Pe atunci, nici macar epava care avea sa devina mai tarziu comuna locului nu exista. Nimic in afara de marea care, privita de undeva de sus, parea acoperita de coama acelui deal pe care stateau bine infipte cele doua case de piatra. Puterea lor slabise incet-incet, o data cu trecerea timpului, si totusi ele transformasera amintirea lui cu totul intr-o amintire de piatra, cu tot cu mare, o stanca uriasa albastra, cu tot cu orizont, care parea o scoica lunga sidefie, iar lumina de calcar alb era peste tot si nicaieri. Poate doar cerul sa fi incercat o razvratire in acest peisaj, semanand cu o piatra ponce azurie, pusa parca deasupra marii, ca sa nu se miste de acolo. De-acolo din amintirea lui de piatra. Si-n ultimele minute refuzase sa mai deschida ochii, cu toate ca zgomotul din jurul lui devenise unul de iarmaroc, tocmai pentru ca el vedea dincolo de peretii de piatra privind marea involburata, prin ferestrele un pic mai mari decat un hublou. Erau zilele acelea cand vara era pe sfarsite si toamna cotropea cu tot cu mare tarmul, aruncan- du-si valurile pana sus, aproape de coama dealului. Si mai erau acele zile de iarna cand singuratatea din fata semineului si din fata marii era cel mai frumos cadou pe care ti-l poate face viata. Era fericirea lui in stare de piatra, fericirea lui de piatra! Si locul asta binecuvantat de Dumnezeu devenise, o data cu trecerea anilor, o mahala a kitschului, coama dealului fiind acoperita de tot felul de case care semanau mai degraba cu niste cladiri de birouri, termopane si iar termopane, multa mizerie, zgomot si, mai ales, foarte multi oameni. De-asta si luase hotararea sa nu mai deschida ochii, dorind sa se scufunde pentru totdeauna cu tot cu case in pamant, in amintirea sa de piatra.
Citeşte mai multe despre:   editorial,   piatra

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de