Pensionarea creierelor

LA MOARTEA ACADEMICIANULUI, sotia acestuia, care n-a lucrat niciodata si s-a trezit cu o pensie de urmas foarte mica, a inceput sa vanda din casa. Batranul a tot adunat, asa ca doamna academician a avut vreo trei ani ce duce la consignatii. Intr-o zi, cand lipsita de scrinul cel mare din sufragerie casa a inceput sa semene cu un loc urgisit, din care stapanii se grabesc sa se mute, doamna academician si-a dat seama ca lucrurile de vandut or sa se termine inainte ca ea sa moara. Si abia acum a cuprins-o spaima. La disparitia sotului a avut presimtirea unei frici. Dar de ce anume trebuia sa-i fie frica ei, femeii rasfatate de viata si inca in putere, a inteles abia in ziua cand nu mai era nimic de facut.

REVISTELE PENTRU FEMEI sunt toate la fel. De fapt, si revistele pentru barbati sunt toate la fel, doar ca barbatii, cand cumpara una, n-o mai cumpara si pe a doua, pe cand femeile ar vrea sa le aiba pe toate o suta. Iar unele chiar le cumpara. Si consuma aceeasi materie din toate ca si cand abia atunci o descopera.

PROSTIE MAI MARE decat sa te grabesti sa pensionezi creierele nu exista. Il pensionezi pe incarcatorul-descarcator pe care nu-l mai ajuta muschii, dar mintea trebuie lasata sa produca pana in ultima clipa. E adevarat ca si mintea oboseste, insa una e sa scoti din ea ultima picatura de gandire, si alta sa-l silesti pe incarcatorul-descarcator sa-si dea duhul impingand la vagoane. Mintea desteptului trebuie mulsa fara pauze, fiindca numai asa ii arati respect. Numai spiritul are proprietatea ca sporeste pe masura ce se consuma.

UN SOFER DE TAXI mi-a zis ca pe vremea lui Ceausescu era mai bine, dar eu l-am contrazis si am spus ca pe vremea lui Vacaroiu era mai bine. Cand am coborat din masina, omul m-a injurat.

INVITAT SA VORBEASCA la un dineu, cu ocazia implinirii varstei de 80 de ani, unul dintre marii nostri artisti a contrariat asistenta cu mai multe aniversari funebre: zece ani de la moartea celui mai bun prieten, cinci ani de cand i-a plecat dintre vii impresarul, sapte ani de la disparitia sotiei, doisprezece ani de la ultima operatie de ulcer. Omul nici nu glumea, nici nu contabiliza pierderile. Le aniversa.

UNORA NU LE E DESTUL ca o duc prost, dar nu rateaza nici un prilej de a-si aminti de situatiile cand ar fi patit-o rau de tot daca, printr-un noroc, nu s-ar fi gasit cutare care sa-i imprumute sau n-ar fi intrat pe usa cutare ca sa-i salveze de la o bataie etc… Explicatia acestui tip de masochism pauper priveste jocul sansei si al nesansei. E si asta o bucurie, sa-ti amintesti toata viata de ce nu s-a intamplat, de ce nu putea sa se intample sau de cauzele misterioase care au deturnat o intamplare nefasta. Cu alte cuvinte, sa te consolezi cu necuprinsul mai bine decat cu palpabilul.