Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Analiştii cu pretenţii au trecut în revistă preţul mondial al alimentelor, au văzut că în comparaţie cu media ultimilor trei ani preţul grîului, orezului, laptelui şi cărnii s-a dublat şi au tras concluzia că populaţia în creştere şi diversificarea consumului la indieni şi chinezi pun presiune pe preţul produselor de bază.
Analiştii cu pretenţii au trecut în revistă preţul mondial al alimentelor, au văzut că în comparaţie cu media ultimilor trei ani preţul grîului, orezului, laptelui şi cărnii s-a dublat şi au tras concluzia că populaţia în creştere şi diversificarea consumului la indieni şi chinezi pun presiune pe preţul produselor de bază. Ce au uitat ei să ia în calcul sînt banii de hîrtie puşi în circulaţie de bănci. Le amintim că în ultimii 25 de ani activele financiare internaţionale au crescut cu 900%, iar PIB-ul mondial s-a mărit cu doar 250%. În anii ’80, cele două mărimi erau egale, în prezent, respectivele active sînt de trei ori mai mari decît PIB-ul. Deci iarăşi ne întrebăm: Mărfurile au devenit mai scumpe sau banii sînt prea mulţi (şi deci prea ieftini)?
E de preferat să lăsăm această chestiune în coadă de peşte. Într-adevăr, producerea biocombustibililor – stimulată prin subvenţii guvernamentale – a plafonat oferta de alimente, în condiţiile unei populaţii şi ale unei cereri în creştere. Dar, colac peste pupăză, Statele Unite au majorat producţia de monedă, exportînd inflaţie în toată lumea. Chiar şi în ţările în care băncile centrale n-au avut politici monetare expansioniste, simplul fapt că au emis monedă locală, în contrapartida dolarilor “uşori” intraţi în urma schimburilor comerciale şi a fluxurilor financiare, tot a generat un surplus de bani. Iar cu această ocazie merită aduse din nou în discuţie spusele lui Milton Friedman, care considera că inflaţia este oriunde şi oricînd un fenomen monetar, sau postulatul lui Ludwig von Mises: “Guvernul numeşte inflaţie inevitabilul efect al acesteia, anume creşterea preţurilor, trecînd sub tăcere faptul că această creştere se datorează chiar sporirii artificiale a cantităţii de bani aflaţi în circulaţie”.
Dar despre aceste lucruri am mai vorbit şi cu altă ocazie, să vedem mai bine ce ni se pregăteşte. Băncile şi fondurile din Statele Unite tind să treacă de la finanţarea activelor la creditarea sectoarelor productive şi a comerţului. Majorarea preţurilor le-a rentabilizat pe acestea din urmă şi e nevoie doar de lichidităţi. Cei care nu se orientează sînt ameninţaţi cu falimentul, fiindcă preţul activelor amplu speculate în ultimii ani se va duce mai jos. Ceea ce surprinde este doar viteza cu care se scumpesc mîncarea şi energia – ambele au o cerere puţin elastică.
Deşi întreaga lume continuă să fie derutată de dobînzile de doar 2% de la americani, trebuie spus că reducerea e doar temporară. Inflaţia în creştere va determina în cele din urmă majorarea dobînzilor şi va amplifica scăderea de preţ la active. Cei care nu se vor dumiri la timp că a venit momentul să finanţeze şi comerţul, industria sau agricultura vor avea de suferit. Consumatorul final va suferi oricum. Şi de pe urma reducerii preţului activelor, care-i diminuează averea, şi de pe cea a inflaţiei, care-i erodează nivelul de trai. Cineva trebuie să plătească pentru intervenţionismul autorităţilor publice...
Am ajuns cu discuţia la România, care stă într-un singur motor de creştere economică: activele imobiliare. Şi la noi ar trebui să aibă loc o reorientare a finanţării spre sectoarele prelucrătoare. Numai că acestea au o dimensiune prea redusă. O soluţie ar fi mutarea creditării din zona imobilelor şi a terenurilor intravilane spre finanţarea producţiei agricole. Suprafeţele arabile sînt încă ieftine, uşor de cumpărat, iar cererea mondială de cereale este extrem de mare. Exemplul a două bănci americane care au achiziţionat de curînd teren agricol în România şi Ucraina reprezintă un reper important.
