x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Perversitatea inflaţiei şi teoreticienii ei

0
Autor: Adrian Vasilescu 27 Sep 2010 - 00:00
Motivele Băncii Naţionale de a ţine politica monetară la distanţă de presiunile pentru  deprecierea forţată a leului în raport cu euro se conjugă cu refuzul de a turna gaz peste focul inflaţiei. Pentru că ar da frâu liber dezlănţuirii preţurilor dacă, cedând presiunilor din dezbateri publice, ar reduce agresiv dobânda de politică monetară.

Ca un prim răspuns la semnalele crizei, autoritatea monetară a intervenit la 5 februarie 2009 şi a scăzut do­bânda de politică monetară de la 10,25% la 10%. De atunci a tot re­dus-o, treptat şi cu grijă, până la 6,25%. Nu mai mult însă. Deşi în dezbateri pu­blice ideea unei intervenţii agresive era şi este susţinută cu exemple din lumea largă. Cele mai frecvent ve­hiculate: în America, Rezervele Fe­derale (Fed) au scăzut dobânda pâ­nă la 0,16%, iar Banca Centrală Europeană, la 1%. Numai că nici Fed-ul, nici BCE nu au de luptat cu inflaţii ri­di­cate ca Banca Naţională a Ro­mâ­niei.

Adevărul este că a reduce prea mult dobânda de politică monetară pentru că aşa au procedat alte bănci centrale ar însemna înteţirea focului inflaţionist. Ignorând faptul că România în Europa este ţara cu cea mai mare inflaţie. Şi atunci, cum ar putea Banca Naţională să dea curs acelor teorii conform cărora o inflaţie în creştere, la care să ajungem cu o dobândă de politică monetară de 1% sau 2 %, ar ajuta atât restrângerea deficitului bugetar, cât şi creşterea economică?!

Să privim tabloul european pe care l-a publicat recent Eurostat-ul. România, cu o inflaţie anuală de 7,6%, este singulară. Absolut singulară. Fiind urmată de Islanda, cu o inflaţie de 5,9%, de Grecia cu 5,6% şi de Ungaria cu 3,6%. Celelalte ţări au inflaţii mici, foarte mici: Germania, 1%; Franţa, 1,6%; Italia, 1,8%; Austria, 1,6%; Portugalia, 2%; Slovacia, 1,1%; Finlanda, 1,3%; Cehia, 1,5%; Lituania, 1,8%; Polonia, 1,9%; Suedia, 1,1%. Am înşirat atâtea cifre tocmai pentru a arăta cât de stingheri suntem. Şi cât de periculoase sunt cântecele de sirenă ce tind să ne ademenească într-un golf al inflaţiei unde să ne înfundăm şi mai rău.

Această inflaţie mare nu mai poate fi tolerată. Mecanismul folosit timp de 20 de ani, inflaţia ţinând loc de productivitate şi competitivitate, s-a uzat. De altfel, a şi început să fie înlocuit. Nu avem decât o şansă: să continuăm inhibarea inflaţiei cu o combinaţie eficientă de politici: mo­netară, fiscală, salarială şi de restructurare.

Câţiva ani, între 2000 şi 2007, a văzut şi societatea noastră cum o inflaţie în scădere aduce uşurare. Începusem să scăpăm de preţurile căţărătoare. Milioane de oameni necăjiţi, care ani şi ani şi-au tot făcut socoteli disperate, cât timp trebuie să muncească ei pentru a-şi putea cumpăra mâncarea cea de toate zilele, îmbrăcămintea, bunurile de folosinţă casnică, ajungând la concluzii descurajante, simţeau cum creştea puterea lor de cumpărare. Mai cu seamă că inflaţia era depăşită cu mult de creşterea salariilor şi a pensiilor. Ceea ce însemna un spor considerabil de putere de cumpărare. Şi asta după ce, în vremea inflaţiei cu cifre mari, înainte de anul 2000, plătea populaţia şi plăteau întreprinderile rentabile, îndeosebi cele cu capital privat. Somnolenţa din economie şi risipirea resurselor umflau preţurile. Inflaţia devenise pentru multe întreprinderi o sub­venţie. Aducând drastică sărăcie po­pulaţiei.

Din 2000 până în 2007 am evoluat pe un teren nou: cel al dezinflaţiei. Cu cât inflaţia era mai mică, cu atât se vedea mai bine cine este compe­titiv şi cine nu. Pentru că nu numai preţurile, ci şi costurile începeau să spună adevărul. Iar din 2004, de când a început inflaţia cu o cifră, la sfârşitul fiecărui an, când se trecea la în­cheie­rea bilanţurilor contabile, se vedea cum se răzbună şi veniturile fără acoperire în productivitate, şi stocurile de produse nevandabile, şi materiile prime risipite, şi consu­murile exagerat de mari. E drept însă că inflaţia, scăzând, lovea în pro­fituri. De fapt, în falsele profituri obţinute din creşteri de preţuri, şi nu din cifre de afaceri scoase din eficienţă şi performanţă.

Şi acum ce vrem? Să forţăm iar in­fla­ţia cu cifre mari? Destul că în iarna ce se apropie va veni ceva inflaţie pro­dusă de corecţiile de preţuri. În­deo­sebi la căldură şi la lumină. Sigur, unele corecţii de preţuri sunt absolut necesare. Ca să nu ne năpădească iar inflaţia ascunsă. Ceea ce nu înseamnă însă că preţurile trebuie să fie corectate... de dragul corecţiilor. Şi nici să umflăm preţurile pentru a acoperi munca rău organizată.
Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de