Pilindu-ne

Ce credeţi că mai contează pe vreme de criză? Toate calificările, competenţele, studiile sau pilele, relaţiile şi norocul? Acum nu mai contează ce ştii, ci PE CINE ştii!

Măcar o dată în viaţă vi s-a întâmplat următoarea situaţie: cu un CV bine pus la punct, actualizat cu grijă şi îmbogăţit de-a lungul vieţii cu experienţe într-ale muncii pe domenii alese de fiecare, refuzul unei colaborări sau al unui contract cu carte de muncă în cadrul unor companii este iminent, de cele mai multe ori. Oricâte facultăţi am absolvi, oricâţi ani de muncă pe felurite domenii am avea, oricât de prezentabili şi îngrijiţi am fi, nu are importanţă. De ce? Pentru că… nu suntem rude ori prieteni apropiaţi cu patronii, din păcate. Un studiu efectuat despre piaţa muncii din România arată că mai mult de 85% dintre cei intervievaţi sunt de părere că succesul în carieră vine obligatoriu la pachet cu „pilele”. Îngrijorător, însă lucrurile se prezintă astfel de mult timp şi nu par să se încheie prea curând.

Refuzând să creadă cele afirmate de marea majoritate, ignorându-le total, destule persoane îşi încearcă în continuare norocul. Fie că sunt proaspăt absolvenţi, fie că vor să îşi schimbe locul de muncă, durata până la semnarea unui contract cu angajatorul pare fără sfârşit. În situaţiile nefericite, oricâtă experienţă, oricâte studii ar avea cel care vrea să se angajeze, pilele par a fi singura posibilitate. Asta după ce unul din patru români a recunoscut că s-a angajat, cel puţin o dată, cu ajutorul relaţiilor din interiorul firmei la care „au aplicat”. Astfel stând lucrurile, în timp ce recrutările de personal se fac de către majoritatea angajatorilor de pe piaţa locală în urma recomandărilor primite din interior, cei care învaţă pentru a-şi încheia studiile cu bine, cei care au toate calificările şi experienţă în sfera de activitate respectivă aşteaptă pe la poartă. În van. Pentru că aceia care se angajează nu prin merite proprii, cei care au acces la persoane cu influenţă în carieră, au cheia porţii.

În urmă cu ceva timp, un caz a stârnit revolta oamenilor. Unui băiat aflat în jurul vârstei majoratului i s-a făcut propunerea de a-i fi finanţate studiile în străinătate, într-o ţară bine dezvoltată. Ca la întoarcerea sa în ţară, după aproximativ 4 ani, să constate că nu se poate angaja. Adică... statul plăteşte ca el să înveţe la un nivel extrem de ridicat, iar apoi acelaşi stat îi spune că nu-l poate angaja fiindcă... „nu sunt bani”, deşi criza nu ne lovise încă şi pe noi. Altora li se spune că depăşesc vârsta maximă de angajare (deşi unii lucrători sunt mult mai bătrâni decât ei), că anunţul a expirat (dar la aceeaşi coadă de depunere de CV-uri se mai găsesc alte zeci de persoane) ş.a.

Şi studiile din afară arată acelaşi lucru: mai mult de 50% dintre firme şi-au recrutat angajaţii prin recomandări interne. Rămâne eterna întrebare: dacă sistemul de relaţii promovează lucrători neperformanţi, cum mai putem face în zilele noastre să ajungă pe biroul directorului CV-ul?!?