x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Pitpalac

0
Autor: Andrei Bacalu 04 Feb 2011 - 09:12
Pitpalac


149922-odinn.jpgOrice dicţionar ne asi­gu­ră că „pitpalac”, nu­me­le unei păsări, este de fapt încercarea de a imita sunetele pe care le pro­du­ce pasărea cu pricina, pre­peliţa sau pitpalacul. Un dicţionar etimologic gă­seşte cuvinte ase­mă­nă­toare în câteva limbi: bul­gară, albaneză, ma­ghia­ră, galiciană şi portu­gheză. Nu este unicul caz în care o pasăre poartă un nume pe care ling­viş­tii îl numesc: „de origine expresivă”, provenit din onomatopeea mai mult sau mai puţin apropiată de glasul ei.

Limbajul păsărilor apa­re în mitologie, ocul­tism şi în literatura me­die­vală drept o formă mis­tică, perfectă, divină, de exprimare, şi este cu­nos­cut ca limbaj adamic, enochian, angelic. El ar fi un limbaj care ţine de mit şi de magie, folosit de păsări pentru  comunica­rea cu iniţiaţii. Şi nu de azi, de ieri. Păsările şi zborul lor figurează în cele mai vechi mituri indoeuro­pene, ca elemente utilizate în preve­derea viitorului. Antropologi şi etnografi de renume cred că aceste obiceiuri îşi au originea în pa­leo­­litic, în epoca glaciară, când oamenii au observat păsările care se hrăneau cu hoituri de animale şi au pro­fitat de ocazie pentru le răpi trofeele. Asemenea exemple de comunicare simbiotică sunt menţionate şi în zilele noastre. Corbii din nordul Americii îi conduc pe lupi, dar şi pe vânători, spre prada pe care ei singuri nu o pot consuma. În Africa, o pasăre amatoare de miere îi conduce pe  oameni spre fagurii albinelor nedomesticite, în spe­ranţa că va primi o răsplată dulce.

Mitologia nordică defineşte capacitatea de a înţelege limbajul păsărilor drept un semn de mare înţelepciune. Zeul Odin are doi corbi, Hugin şi Munin, care zboară în jurul lumii şi ţin la curent divinitatea cu ce se mai întâmplă în lumea muritorilor de rând. Un legendar rege al Suediei, Dag Înţeleptul, este posesorul unei vrăbii domesticite, la fel de pricepută în culegerea de informaţii. Este menţionată şi o metodă de a dobândi darul comunicării cu păsările, e suficient să guşti o picătură de sânge de dragon. În Volsunga saga, eroul Sigurd face tocmai asta în timp ce prepară frigărui de inimă de dragon şi dejoacă planurile asasinului Regin, intens discutate de păsări. Mai mult, fiica lui Sigurd, Aslaug, află din aceeaşi sursă că soţul său, Ragnar Lodbrok, s-a logodit cu o altă femeie. Ur­mea­ză o baie de sânge omenesc, nu de dragon.

În Orient, limbajul pă­sărilor este conside­rat drept un limbaj mistic, fo­losit de îngeri. Aşa ne spune persanul Farid al-Din Attar, autorul poe­mu­lui epic Mantiq at-tair sau „Adunarea pă­să­ri­lor”. Proverbialul înţelept, re­gele Solomon, a primit în dar de la divinitatea su­premă darul de a în­ţe­le­ge păsările cerului. Apollonius Rhodius ne spune că nava lui Iason, „Argo”, era construită din le­mn de stejar din pă­du­rea Sfânta Dodona, unde se putea învăţa limba zbu­rătoarelor, pe care o ştia şi ghicitorul Tiresias, înainte de a fi abandonat de zei.

Folclorul multor po­po­a­re pomeneşte o trans­formare magică sau un dar al regelui pă­să­ri­lor, care oferă protagonis­tu­lui capacitatea de în-ţe­le­gere a limbajului păsărilor. Acestea îi dau de veste eroului des­pre pericolele pe care le are de înfruntat sau îl conduc spre o co­moară. În alchimie, acest limbaj era considerat secret şi perfect, cheia cunoaşterii absolute, susţine Jean Julien Fulcanelli, comentatorul filosofiei oculte a lui Cornelius Agrippa. Unele aşa-zise „limbi mu­zicale” sunt cele fluierate, folosite în Insulele Canare, Pirinei, Nepal, Noua Guinee şi vestul Africii.

Aristofan şi Chaucer le oferă păsărilor doar roluri comice şi satirice, în timp ce trubadurii şi le imaginează capabile de rafinamente poetice. Până şi una dintre limbile artificiale, inventate, cea a futuriştilor, „zaum”, este descrisă de Hlebnikov ca fiind inspirată de păsări. Ipoteticul limbaj i-a inspirat lui Sibelius un marş nupţial. Un basm rusesc se află la baza unor opere semnate de John Kennedy şi David Bruce. În fine, în romanul „Strange & Mr. Norrell”, autoarea, Susanna Clarke, face repetate aluzii la legenda regelui corbilor, cel care le desluşeşte oamenilor înţelesurile ascunse ale fiinţelor din regatul său.

Din păcate, păsările vorbesc pe înţelesul nostru numai în  poveşti, de la „Harap Alb” la „Alice în Ţara Minunilor”. Încercările unei ştiinţe relativ noi, zoosemiotica, ne oferă numai rezultate parţiale atât pentru păsări, cât şi pentru restul faunei de pe toate continentele. Nu ne rămâne decât să acceptam faptele. Poate că nu vom şti niciodată ce vrea să ne comunice prepeliţa atunci când scoate sunetele pe care le auzim ca „pitpalac”. Dar ne putem imagina orice.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de