Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Orice dicţionar ne asigură că „pitpalac”, numele unei păsări, este de fapt încercarea de a imita sunetele pe care le produce pasărea cu pricina, prepeliţa sau pitpalacul. Un dicţionar etimologic găseşte cuvinte asemănătoare în câteva limbi: bulgară, albaneză, maghiară, galiciană şi portugheză. Nu este unicul caz în care o pasăre poartă un nume pe care lingviştii îl numesc: „de origine expresivă”, provenit din onomatopeea mai mult sau mai puţin apropiată de glasul ei.
Limbajul păsărilor apare în mitologie, ocultism şi în literatura medievală drept o formă mistică, perfectă, divină, de exprimare, şi este cunoscut ca limbaj adamic, enochian, angelic. El ar fi un limbaj care ţine de mit şi de magie, folosit de păsări pentru comunicarea cu iniţiaţii. Şi nu de azi, de ieri. Păsările şi zborul lor figurează în cele mai vechi mituri indoeuropene, ca elemente utilizate în prevederea viitorului. Antropologi şi etnografi de renume cred că aceste obiceiuri îşi au originea în paleolitic, în epoca glaciară, când oamenii au observat păsările care se hrăneau cu hoituri de animale şi au profitat de ocazie pentru le răpi trofeele. Asemenea exemple de comunicare simbiotică sunt menţionate şi în zilele noastre. Corbii din nordul Americii îi conduc pe lupi, dar şi pe vânători, spre prada pe care ei singuri nu o pot consuma. În Africa, o pasăre amatoare de miere îi conduce pe oameni spre fagurii albinelor nedomesticite, în speranţa că va primi o răsplată dulce.
Mitologia nordică defineşte capacitatea de a înţelege limbajul păsărilor drept un semn de mare înţelepciune. Zeul Odin are doi corbi, Hugin şi Munin, care zboară în jurul lumii şi ţin la curent divinitatea cu ce se mai întâmplă în lumea muritorilor de rând. Un legendar rege al Suediei, Dag Înţeleptul, este posesorul unei vrăbii domesticite, la fel de pricepută în culegerea de informaţii. Este menţionată şi o metodă de a dobândi darul comunicării cu păsările, e suficient să guşti o picătură de sânge de dragon. În Volsunga saga, eroul Sigurd face tocmai asta în timp ce prepară frigărui de inimă de dragon şi dejoacă planurile asasinului Regin, intens discutate de păsări. Mai mult, fiica lui Sigurd, Aslaug, află din aceeaşi sursă că soţul său, Ragnar Lodbrok, s-a logodit cu o altă femeie. Urmează o baie de sânge omenesc, nu de dragon.
În Orient, limbajul păsărilor este considerat drept un limbaj mistic, folosit de îngeri. Aşa ne spune persanul Farid al-Din Attar, autorul poemului epic Mantiq at-tair sau „Adunarea păsărilor”. Proverbialul înţelept, regele Solomon, a primit în dar de la divinitatea supremă darul de a înţelege păsările cerului. Apollonius Rhodius ne spune că nava lui Iason, „Argo”, era construită din lemn de stejar din pădurea Sfânta Dodona, unde se putea învăţa limba zburătoarelor, pe care o ştia şi ghicitorul Tiresias, înainte de a fi abandonat de zei.
Folclorul multor popoare pomeneşte o transformare magică sau un dar al regelui păsărilor, care oferă protagonistului capacitatea de în-ţelegere a limbajului păsărilor. Acestea îi dau de veste eroului despre pericolele pe care le are de înfruntat sau îl conduc spre o comoară. În alchimie, acest limbaj era considerat secret şi perfect, cheia cunoaşterii absolute, susţine Jean Julien Fulcanelli, comentatorul filosofiei oculte a lui Cornelius Agrippa. Unele aşa-zise „limbi muzicale” sunt cele fluierate, folosite în Insulele Canare, Pirinei, Nepal, Noua Guinee şi vestul Africii.
Aristofan şi Chaucer le oferă păsărilor doar roluri comice şi satirice, în timp ce trubadurii şi le imaginează capabile de rafinamente poetice. Până şi una dintre limbile artificiale, inventate, cea a futuriştilor, „zaum”, este descrisă de Hlebnikov ca fiind inspirată de păsări. Ipoteticul limbaj i-a inspirat lui Sibelius un marş nupţial. Un basm rusesc se află la baza unor opere semnate de John Kennedy şi David Bruce. În fine, în romanul „Strange & Mr. Norrell”, autoarea, Susanna Clarke, face repetate aluzii la legenda regelui corbilor, cel care le desluşeşte oamenilor înţelesurile ascunse ale fiinţelor din regatul său.
Din păcate, păsările vorbesc pe înţelesul nostru numai în poveşti, de la „Harap Alb” la „Alice în Ţara Minunilor”. Încercările unei ştiinţe relativ noi, zoosemiotica, ne oferă numai rezultate parţiale atât pentru păsări, cât şi pentru restul faunei de pe toate continentele. Nu ne rămâne decât să acceptam faptele. Poate că nu vom şti niciodată ce vrea să ne comunice prepeliţa atunci când scoate sunetele pe care le auzim ca „pitpalac”. Dar ne putem imagina orice.
