x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Plata pe care n-o mai putem amana

0
15 Mar 2004 - 00:00

Un subiect aflat de cateva zile in prim-planul dezbaterilor publice, facand multa valva, este raportul dobanzi - inflatie - credite.

Intai s-au auzit vocile care au dat alarma: mentinerea dobanzii de interventie a BNR la o cota inalta (21,25 la suta) obliga bancile comerciale sa ridice si ele dobanzile active; consecinta nefasta ar fi fuga de creditele in lei, care se scumpesc, in favoarea creditelor in valuta. Apoi a fost lansata intrebarea-soc: n-ar fi mai bine sa fie redusa rata dobanzii de interventie si sa suportam o inflatie mai mare decat sa riscam o explozie a creditului in valuta? Intrebarea exprima teama de extensiunea creditului in valuta, care continua sa se inflameze. Teama, nu creditul.

Cand e vorba de bani, mai ales de banii din banci, cifrele sunt mai tari decat emotiile. Iar cifrele ne spun ca ponderea creditelor in valuta, in totalul creditelor, e in descrestere si nicidecum in crestere. Notez: 63% in decembrie 2002, reducere pana la 56% in 2003 si 55% in ianuarie 2004. Admit totusi ca realitatea din unele banci ar putea fi in dezacord cu mediile intregului sistem bancar. Sau ca emotiile ar fi indreptatite in privinta viitorului apropiat. Si-atunci putem sa cantarim: acceptam dobanzi cu doua cifre si mizam pe inflatie cu o cifra sau lasam inflatia cu doua cifre, in jur de 11-12% pentru a forta scaderea dobanzilor si a evita astfel o eventuala crestere a creditelor in valuta.

Sa judecam. Dobanda de interventie nu-i o vitamina, ci un medicament. Un medicament antiinflationist compensat. In sensul ca e platit de Banca Centrala. Ca orice medicament, are si efecte secundare. Cresterea temporara a creditarii in valuta ar putea fi un astfel de efect secundar. E preferabil sa-l suportam decat sa lasam inflatia sa-si faca in continuare de cap.

Ar fi insa o eroare cumplita sa ne autoamagim ca pretul inflatiei s-ar putea rezuma la o eventuala crestere a creditului in valuta. Pretul e mult mai mare. Si mai greu de platit.

Stim bine ca nu exista retete unice pentru inflatie. Tratamentele depind intotdeauna de cauzele si de efectele fenomenului inflationist. Rezultate bune dau politica monetara stransa, reducerea deficitului bugetar, veniturile bugetare adunate prin impozite si taxe mentinute la cote ridicate, gasirea unor noi surse de venituri. Dar si restrangerea unor cheltuieli ale statului. Medicamentele antiinflationiste nu sunt insa usor de administrat. Mai ales ca au si efecte secundare apasatoare asupra vietii economice in general. Mentinerea impozitelor mari, bunaoara, poate actiona paralizant asupra productiei si poate descuraja munca. Totodata, restrangerea cheltuielilor statului impinge lucrurile catre un buget de austeritate, ceea ce inseamna ca raman sub asteptari fondurile destinate spitalelor, institutiilor de cultura, scolilor, protectiei sociale. Restrangerea activitatii de creditare limiteaza oxigenarea organismului economic. Astfel de medicamente amare se administreaza cu lingura. La noi au fost date cu lingurita si boala s-a lungit.

Vocile care, in prezent, pledeaza pentru mentinerea unei inflatii cu doua cifre... ca sa-i mai dam un balon cu oxigen deficitului bugetar, vin cu exemple din anii ‘60. Cand tari industrializate dintre cele mai puternice lasau inflatia sa alimenteze deficitul pentru a stimula cresterea economica. Astazi insa, cand tarile dezvoltate inregistreaza inflatii foarte mici, unele in jur de 1,5- 2 la suta sau chiar mai putin, cand vecinii nostri mizeaza pe rate anuale cu o singura cifra, Romania nu-si mai poate asuma riscul sa ajunga o insula inflationista in Europa si in lume. Cu inflatie mare nu vom primi bilet de libera trecere nici de la Fondul Monetar International, nici de la Uniunea Europeana si nici investitorii straini nu se vor inghesui sa vina la noi.

Dincolo insa de comparatia cu lumea este elocventa comparatia cu noi insine. In anii cu inflatie mare, fara exceptie, economia nu a functionat bine. Inflatia mare a dat doar iluzia de bine, in plasa cazand multe dintre intreprinderile de stat, cu deosebire cele monopoliste. Fiindca au facut profit din inflatie. Profit murdar. Iar acum le este foarte greu sa se lase de drog, care le dadea doar senzatia ca ar fi profitabile, in timp ce le ucidea treptat. Toate aceste intreprinderi au fost aduse in situatii financiare dramatice. Acum, ca sa supravietuiasca, ele au nevoie de munca indarjita, de organizare rationala a muncii, de un management performant. Valori de care fug, fiindca nu sunt deloc obisnuite cu ele. Asa ca si-ar mai dori ceva inflatie, in care vad unica lor salvare. Inflatie in loc de productivitate si eficienta.
E timpul sa fie puse la colt.

Citeşte mai multe despre:   editorial,   inflatie,   valuta

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de